Când prietenia doare mai tare decât trădarea: Povestea mea cu Irina și Vlad

— Cum ai putut să-mi faci asta, Irina? am întrebat-o cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Stăteam în bucătăria ei, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi adun gândurile. Irina, cea pe care o considerasem sora mea, mă privea cu ochii goi, evitând să mă întâlnească privirea.

Totul a început cu doi ani în urmă, când viața mea deja se destrăma. Vlad, soțul meu de aproape șaisprezece ani, mă anunțase sec într-o seară că nu mai poate continua. „Nu mai simt nimic pentru tine, Ana”, mi-a spus el, fără să clipească. Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Aveam un băiat de treisprezece ani atunci, Radu, care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Irina a fost acolo pentru mine în acele luni negre. Venea la mine cu plăcinte calde și vorbe bune, mă asculta când plângeam și îmi promitea că totul va fi bine.

Nu am bănuit nicio clipă că între ea și Vlad s-ar putea întâmpla ceva. Îi cunoșteam pe amândoi de ani buni – Vlad fusese colegul nostru de facultate, iar Irina era prietena mea din liceu. Îi vedeam ca pe doi oameni complet diferiți, imposibil de imaginat împreună. Dar viața are un mod ciudat de a-ți arunca adevărul în față atunci când te aștepți mai puțin.

Într-o zi de primăvară, la aproape un an după divorț, am primit un mesaj de la Irina: „Trebuie să vorbim.” Am simțit un nod în stomac. Ne-am întâlnit la cafeneaua noastră preferată și acolo mi-a spus totul, cu voce joasă și ochii în pământ: „Ana, eu și Vlad… suntem împreună.”

Am rămas fără aer. Am simțit că mă sufoc. Nu știu dacă m-a durut mai tare faptul că Vlad își găsise pe altcineva sau că acea altcineva era chiar Irina. Am plecat fără să spun nimic. Zilele următoare au fost un haos de furie, dezamăgire și o tristețe care nu mă lăsa să respir.

Radu a observat că ceva nu e în regulă. „Mama, de ce nu mai vine Irina pe la noi?” m-a întrebat într-o seară. Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că oamenii mari pot răni atât de tare?

Timpul a trecut și am încercat să-mi văd de viață. Am început să lucrez mai mult, să mă ocup de Radu și să-mi reconstruiesc lumea din bucățile rămase. Dar rana trădării nu se vindeca. Mă simțeam singură și abandonată.

Apoi a venit momentul care m-a doborât cu adevărat. Mama mea s-a îmbolnăvit grav. Cancer. Aveam nevoie disperată de sprijin – cineva să stea cu Radu când mergeam la spital, cineva să mă asculte când simțeam că nu mai pot. Am încercat să o sun pe Irina. Mi-a răspuns scurt: „Ana, nu pot acum. Am și eu viața mea.”

Am simțit cum tot ce crezusem despre prietenie se năruie definitiv.

Într-o zi, la supermarket, m-am întâlnit cu Vlad și Irina. Erau împreună, râzând ca doi adolescenți. Când m-au văzut, s-au oprit brusc. Vlad a încercat să spună ceva:
— Ana… putem vorbi?

L-am privit în ochi și am simțit doar goliciune. Irina s-a uitat la mine cu o privire vinovată, dar nu a spus nimic.

Seara aceea am plâns până târziu. M-am întrebat dacă eu am greșit undeva, dacă am fost prea naivă sau prea deschisă cu oamenii din jurul meu.

Radu a venit la mine în cameră:
— Mama, tu ești bine?
— Da, puiule… doar puțin obosită.
— Știi… eu te iubesc cel mai mult.

M-am uitat la el și am realizat că el este singurul lucru care contează cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Mama s-a stins între timp, iar eu am rămas cu Radu și cu o inimă plină de cicatrici. Am învățat să mă descurc singură, să nu mai aștept nimic de la nimeni.

Uneori mă gândesc la Irina și la Vlad. Poate că sunt fericiți împreună – sau poate că trăiesc cu povara alegerilor lor. Nu știu dacă îi voi putea ierta vreodată pe deplin.

Dar cel mai greu e să mă iert pe mine pentru că am avut încredere orbește.

Mă întreb uneori: cât valorează o prietenie? Și ce faci când omul pe care l-ai iubit ca pe o soră te rănește cel mai tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?