Când propriul copil te acuză: Mărturia unei mame pe muchie de cuțit

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te văd cum te prefaci că totul e bine! strigă Ana, trântind ușa bucătăriei de perete. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar inima mi-o ia la galop. E seară târzie, blocul e liniștit, dar la noi în casă pare că a explodat ceva.

— Ana, te rog… Hai să vorbim ca două femei mature, încerc eu să-i spun, dar vocea mi se frânge.

— Ce să vorbim? Că mi-ai furat copilăria? Că ai făcut din mine o sclavă a visurilor tale ratate? Că nu m-ai lăsat niciodată să respir?

Cuvintele ei mă lovesc ca niște pietre aruncate cu ură. O privesc și nu-mi vine să cred că fata asta înaltă, cu ochii verzi și părul prins neglijent, e copilul meu. Copilul pentru care am muncit douăzeci de ani fără pauză, pentru care am renunțat la tot ce eram eu.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când tatăl ei a plecat, lăsându-ne cu datorii și cu promisiuni goale. Poate când am început să lucrez și noaptea la croitorie, ca să-i pot plăti lecțiile de pian. Sau poate când am început să-i cer să mă ajute prin casă, pentru că nu mai făceam față singură.

— Ana, am făcut tot ce-am putut pentru tine. Am vrut doar să ai o viață mai bună decât a mea…

— Dar nu m-ai întrebat niciodată ce vreau eu! Ai decis tu pentru mine! Ai ales tu liceul, tu facultatea! Tu ai hotărât că trebuie să fiu „cineva”, nu eu!

Îmi mușc buza de jos ca să nu plâng. Îmi amintesc cum mergeam cu ea de mână la școală, cum îi făceam sandvișuri cu unt și gem, cum îi citeam povești seara, chiar dacă adormeam cu cartea în mână de oboseală. Îmi amintesc cum plângea după tatăl ei și cum îi spuneam că e plecat cu serviciul, ca să nu-i stric sufletul de copil.

— Ți-am dat tot ce-am avut mai bun din mine… șoptesc.

— Nu voiam totul tău! Voia doar să fiu lăsată în pace! Să pot greși singură! Să nu simt mereu că trebuie să-ți demonstrez ceva!

Ana plânge acum, dar lacrimile ei sunt reci. Mă simt ca un animal prins în capcană. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare sacrificiul meu a fost o povară pentru ea?

Mă ridic încet de la masă și mă uit la poza noastră din sufragerie: eu și ea, la mare, zâmbind larg. Atunci eram fericite. Atunci încă mai credeam că iubirea poate repara totul.

— Ți-am luat ceva fără să vreau? întreb încet.

— Mi-ai luat libertatea! răspunde ea fără ezitare.

Nu știu ce să-i spun. În mintea mea se derulează anii în care am tras din greu: dimineți în care mă trezeam la cinci ca să ajung la curățenie într-un birou din centru, după-amiezi în care coseam rochii pentru vecine, nopți în care adormeam pe scaun lângă mașina de cusut. Totul pentru ca Ana să aibă haine frumoase, rechizite bune, excursii la munte cu clasa.

Dar poate că am uitat să-i dau altceva: timp cu mine. Răbdare. Ascultare.

— Mamă, tu nici nu vezi cât control ai vrut mereu să ai asupra mea! Niciodată nu m-ai lăsat să aleg singură! Nici măcar acum, când sunt adult!

— Dar… dacă te lăsam singură, cine te mai proteja? Cine avea grijă să nu pățești ce-am pățit eu?

Ana oftează și se uită pe geam. Blocurile gri par și mai apăsătoare sub lumina slabă a felinarului.

— Poate trebuia să pățesc și eu ceva. Poate trebuia să cad ca să mă ridic singură…

Tace o vreme. Eu mă așez pe canapea și-mi strâng palmele în poală. Mă simt bătrână și inutilă.

— Știi ce mă doare cel mai tare? continuă ea după câteva minute. Când tata a plecat, tu ai devenit tot universul meu. Și eu al tău. Dar universul tău era prea mic pentru mine.

Îmi dau seama că n-am știut niciodată cum să fiu altfel decât protectoare. Când soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără, lumea mea s-a prăbușit. Am jurat atunci că Ana nu va simți niciodată lipsa de nimic. Dar poate că i-am dat prea mult din ceea ce credeam eu că are nevoie și prea puțin din ceea ce avea ea nevoie cu adevărat.

— Ana… dacă ai putea da timpul înapoi, ce-ai schimba?

Ea mă privește lung.

— Aș vrea doar să mă fi întrebat ce simt. Să mă fi ascultat fără să-mi dai soluții. Să fii fost acolo ca mamă, nu ca general.

Lacrimile îmi curg pe obraji fără rușine. Înțeleg abia acum cât de mult am greșit din dragoste oarbă.

— Îmi pare rău… atât pot spune.

Ana vine lângă mine și mă ia în brațe pentru prima dată după mult timp. Plângem împreună, două femei rănite de aceeași poveste spusă diferit.

Noaptea aceea ne-a schimbat pe amândouă. Nu știu dacă vom repara vreodată tot ce s-a rupt între noi, dar știu că trebuie să încercăm.

Mă întreb uneori: oare câți părinți își sufocă copiii din prea multă dragoste? Și câți copii ajung să-și urască părinții tocmai pentru sacrificiile făcute în numele lor?