Când „puternică” înseamnă singură: Povestea mea nespusă

— Nu plânge, Lenuța, că doar tu mereu ai știut să le rezolvi pe toate!
Vocea lui Viorel răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit din ștersul ochilor, cu șervetul mototolit în palmă, și m-am uitat la el. Avea privirea aceea obosită, de om care nu mai vrea să audă probleme.
— Viorel, nu mai pot… Nu mai pot! am șoptit, dar el deja ieșise pe hol, trântind ușa după el.

Așa a început sfârșitul răbdării mele. Toată viața am fost „Lenuța cea puternică”. Sora mea, Mariana, mă suna mereu când avea necazuri cu soțul ei. Mama, Dumnezeu s-o ierte, îmi spunea: „Tu ești fata mea de bază, pe tine mă pot baza la orice oră”. Chiar și copiii mei, Alina și Radu, veneau la mine cu toate grijile lor, de la note proaste până la certuri cu partenerii. Eu eram acolo. Eu le găseam soluții. Eu îi împăcam.

Dar cine mă întreba pe mine dacă pot? Dacă vreau? Dacă mai am putere?

În ziua aceea, când am simțit că nu mai pot duce totul pe umeri, am mers la Viorel cu inima cât un purice. Aveam nevoie doar să mă țină în brațe și să-mi spună că e lângă mine. Dar el… „Porți tu totul, ca de obicei.”

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am așezat la masă și am privit în gol. Pe perete era poza noastră de la nuntă: eu zâmbitoare, el tânăr și plin de speranță. Unde dispăruseră anii aceia? Unde dispărusem eu?

A doua zi dimineață, Mariana a venit val-vârtej la mine.
— Lenuța, iar m-am certat cu Gicu! Nu mai rezist! Am nevoie să stau puțin la tine…
Am oftat adânc și i-am făcut loc pe canapea. Am ascultat-o două ore cum se plângea de viața ei, fără să mă întrebe o clipă cum sunt eu. Când a plecat, am simțit că mă sufoc.

Seara, Alina m-a sunat:
— Mamă, nu pot veni mâine după copii? Am o ședință importantă…
— Sigur, mamă… am răspuns mecanic.

A doua zi am alergat după nepoți prin parc, cu genunchii mei bolnavi și inima grea. M-am uitat la celelalte bunici: unele râdeau cu poftă, altele stăteau pe bancă și povesteau. Eu eram mereu în priză, mereu atentă să nu se lovească nimeni, să nu se certe copiii între ei.

Seara am ajuns acasă frântă. Viorel se uita la televizor.
— Ai adus pâine?
— Nu… am uitat…
— Of, Lenuța… Ce-i cu tine în ultima vreme? Parcă nu mai ești tu…

M-am ridicat brusc și am ieșit din casă. Am mers pe stradă fără țintă, cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am oprit în fața blocului și m-am sprijinit de zid. O vecină m-a văzut și s-a apropiat:
— Lenuța, ești bine?
— Nu prea… am răspuns sincer pentru prima dată după mulți ani.
Ea m-a luat de braț și m-a dus la ea în apartament. Mi-a făcut un ceai și m-a ascultat fără să mă întrerupă. Pentru prima dată cineva m-a întrebat: „Dar tu? Tu ce simți?”

Atunci am izbucnit:
— Sunt obosită! Sunt sătulă să fiu mereu cea care rezolvă totul! Vreau să fiu și eu slabă uneori! Vreau să plâng fără să fiu judecată! Vreau să mă țină cineva în brațe și să-mi spună că e bine să nu pot!

Vecina mea a zâmbit trist:
— Știi câte femei ca tine cunosc? Toate suntem crescute să fim „puternice”, dar nimeni nu ne învață cum să cerem ajutorul…

În zilele următoare am început să spun „nu”. Am refuzat să mai iau nepoții două zile la rând. I-am spus Marianei că nu pot s-o ascult mereu fără să mă întrebe și ea ce fac eu. Iar Viorel… Cu el a fost cel mai greu. Într-o seară i-am spus:
— Viorel, eu nu mai pot duce totul singură! Dacă nu mă ajuți sau măcar nu mă asculți, o să mă pierd pe mine…
El s-a uitat lung la mine:
— Dar tu ai fost mereu tare… Nu știu cum să te ajut…
— Încearcă! Fii lângă mine! Nu vreau sfaturi sau soluții, vreau doar să fii aici!

A fost greu pentru el să înțeleagă. Pentru toți a fost greu. Dar încet-încet au început să vadă că nu sunt invincibilă. Că am nevoie de odihnă, de timp pentru mine, de afecțiune. Am început să merg la plimbare singură prin parc, să citesc o carte fără să fiu întreruptă, să spun ce simt fără rușine.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie obosită dar vie. O femeie care a învățat că puterea adevărată nu e să duci totul singură, ci să recunoști când ai nevoie de ajutor.

Oare câte dintre noi trăim așa? Oare câte femei din România poartă masca asta de „puternică”, dar plâng noaptea pe ascuns? Voi cum reușiți să vă găsiți echilibrul între a da totul pentru ceilalți și a nu vă pierde pe voi?