Când rudele devin străini: Povestea unei uși deschise prea larg

— Nu pot să cred că iar ai uitat să plătești lumina, Sorina! am izbucnit, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală, în timp ce încercam să găsesc o lanternă prin sertarele din bucătărie. Era a treia oară luna asta când stăteam pe întuneric, iar răbdarea mea se subția ca firul de curent care tocmai fusese tăiat.

Sorina, verișoara mea, s-a uitat la mine cu ochii ei mari și umezi, încercând să pară nevinovată. — Am avut multe pe cap, Livia, știi bine… Și oricum, nu e sfârșitul lumii. O să plătesc mâine.

Dar pentru mine era sfârșitul lumii. Sau cel puțin al lumii pe care o știam înainte ca Sorina să se mute la mine. Acceptasem să o primesc în apartamentul meu din București după ce divorțase și nu mai avea unde să stea. Mi-a spus că va fi doar pentru câteva luni, până își găsește ceva de muncă și se pune pe picioare. Am crezut-o. Era familie. Cum să nu o ajut?

Primele zile au fost ca o vacanță prelungită: râdeam împreună, găteam, povesteam nopți întregi despre copilărie și visuri. Dar încet-încet, lucrurile au început să scârțâie. Sorina nu își găsea de lucru, dar nici nu părea prea grăbită să caute. Facturile se adunau pe masa din sufragerie, iar eu eram mereu cea care le achita. Într-o zi am găsit-o pe Sorina răscolind prin sertarul meu cu acte. — Caut pixuri, mi-a spus ea, dar am simțit că minte.

Într-o seară, când m-am întors acasă după o zi lungă la birou, am găsit-o pe Sorina cu două prietene necunoscute, râzând zgomotos și bând vinul meu bun din sticlă. — E ok, nu? am întrebat-o printre dinți, încercând să-mi ascund furia.

— Doar ne relaxăm puțin! Livia, nu fi așa rigidă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai era casa mea. Era ca și cum fiecare colțișor al apartamentului fusese invadat de prezența ei: haine aruncate peste tot, vase murdare în chiuvetă, muzică tare la ore nepotrivite. Îmi pierdusem intimitatea și liniștea.

Mama mă suna aproape zilnic: — Ai răbdare cu Sorina, e greu pentru ea acum. Familia trebuie să se ajute!

Dar cine mă ajuta pe mine? Cine mă întreba dacă eu mai pot?

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre bani și responsabilități, am izbucnit în plâns în baie. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut: ochii umflați, cearcăne adânci, un chip obosit de atâta compromis. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă că vreau liniște în propria casă.

A doua zi dimineață am găsit un bilețel pe frigider: „Am ieșit cu fetele la cafea. Nu mă aștepta la cină.” Nicio scuză pentru noaptea trecută, nicio promisiune că va schimba ceva.

Seara aceea a fost momentul în care am decis că trebuie să pun limite. Am așteptat-o pe Sorina până târziu. Când a intrat pe ușă, i-am spus calm:

— Sorina, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai am loc în propria casă. Ai nevoie de ajutor, dar și eu am nevoie de respect.

A ridicat din umeri și a oftat teatral:

— Dacă nu mă vrei aici, spune direct!

— Nu e vorba că nu te vreau… Dar trebuie să găsim o soluție. Poate ar trebui să te gândești serios să-ți cauți altceva sau măcar să contribui la cheltuieli.

S-a supărat rău. A trântit ușa la cameră și zile întregi nu mi-a vorbit decât monosilabic. Atmosfera era irespirabilă.

Într-un final, după încă o lună de tăceri apăsătoare și evitări stângace prin casă, Sorina mi-a spus că a găsit o garsonieră ieftină la periferie și că se va muta.

Când a plecat, am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție. Am rămas singură într-un apartament care părea din nou al meu, dar golit de orice urmă de bucurie. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am pierdut pentru totdeauna legătura cu cineva drag.

Zilele au trecut și liniștea s-a așezat din nou peste viața mea. Dar rana rămâne: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și abuz? Și cine are grijă de noi când dăm totul pentru ceilalți?

Poate că uneori trebuie să învățăm să spunem „nu”, chiar dacă doare. Sau poate că familia înseamnă tocmai puterea de a ierta și de a merge mai departe.

Oare voi reuși vreodată să găsesc echilibrul între inimă și rațiune? Voi putea ierta fără să uit? Voi avea curajul să-mi apăr mereu propriile granițe?