Când sângele devine otravă: Povestea trădării fiului meu

— Mamă, semnează aici, te rog! E doar o formalitate, să pot să mă ocup de acte cât ești tu la spital. Nu vreau să te stresezi cu hârtii, mi-a spus Vlad, cu vocea lui calmă, dar grăbită. Mâinile îmi tremurau pe stilou. Era început de martie, iar lumina rece a dimineții pătrundea prin geamul bucătăriei noastre din Ploiești. M-am uitat la el, băiatul meu cel mare, cel care-mi promitea mereu că va avea grijă de mine. Am semnat.

Nu știam atunci că acea semnătură era condamnarea mea la singurătate și sărăcie. Nu știam că Vlad, copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, avea să-mi ia tot ce aveam: casa, economiile, liniștea. Nu știam că în câteva luni voi ajunge să dorm pe canapeaua unei vecine miloase și să mă întreb unde am greșit.

Totul a început cu boala mea. O operație grea la inimă, recuperare lungă, bani puțini. Vlad venea des la spital, îmi aducea fructe și mă asigura că totul e sub control acasă. „Nu te gândi la nimic, mamă! Eu mă ocup de tot.” Îl credeam. Era fiul meu.

Când m-am întors acasă după două luni, am găsit-o aproape goală. Mobilierul vechi dispăruse, tablourile nu mai erau pe pereți. Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet fals: „Mamă, am vândut câteva lucruri ca să plătim datoriile. Nu te supăra, era nevoie.” Am simțit un nod în gât, dar nu am zis nimic. Poate chiar era nevoie.

Într-o zi, a venit o femeie necunoscută la ușă. „Bună ziua, sunt noua proprietară. Vă rog să eliberați apartamentul până la sfârșitul lunii.” Am crezut că e o glumă proastă. Am alergat la Vlad, care stătea la masă cu telefonul în mână.

— Vlad, ce se întâmplă? Cine e femeia asta?
— Mamă… Ți-am spus că sunt probleme cu banii. A trebuit să vând casa ca să scap de datorii. Nu aveam altă soluție.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Vlad s-a ridicat nervos:

— Nu mai plânge! Ce vrei să fac? Să ajungem pe stradă amândoi? Oricum nu mai puteai întreține apartamentul!

Nu am avut putere să-i răspund. În noaptea aceea am dormit pentru prima dată la vecina Ileana, care m-a primit fără întrebări. M-am simțit umilită, trădată și pierdută.

Zilele au trecut greu. Vlad nu a mai venit să mă vadă decât rar și atunci doar ca să-mi spună că „nu are timp”. Sora lui mai mică, Ana, care locuia în București, m-a sunat plângând când a aflat ce s-a întâmplat:

— Mamă, cum a putut Vlad să-ți facă una ca asta? Vin să te iau la mine!

Dar nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. Am început să caut soluții: am mers la primărie pentru ajutor social, am încercat să găsesc o cameră de închiriat cu puținii bani rămași. Oamenii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. „Cum să ajungi așa? Unde ți-e familia?”

Într-o zi, l-am întâlnit pe domnul Petrescu, fost coleg de serviciu al soțului meu. M-a recunoscut pe stradă și m-a invitat la o cafea.

— Maria, ce s-a întâmplat? Parcă nu mai ești tu…

I-am povestit totul printre lacrimi. M-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:

— Nu ești singura mamă care a trecut prin așa ceva. Mulți copii uită cine i-a crescut când vine vorba de bani sau avere.

M-au durut cuvintele lui, dar m-au și trezit. Am început să merg la biserică duminica, să vorbesc cu alte femei care trecuseră prin trădări asemănătoare. Am descoperit că nu sunt singură.

Ana a insistat să mă mut la ea pentru o vreme. Am acceptat cu greu. În apartamentul ei mic din Militari m-am simțit din nou om: găteam împreună, râdeam uneori de nimicuri, iar nepoata mea mă îmbrățișa seara înainte de culcare.

Dar rana din suflet nu se vindeca. Într-o zi l-am sunat pe Vlad:

— Vlad, vreau doar să știu de ce ai făcut asta…
— Mamă… Nu știu ce vrei să auzi. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru mine.

Atât. Fără regrete, fără scuze.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dor, rușine, neputință. Scrisul m-a ajutat să nu înnebunesc. Cu timpul am găsit un loc de muncă part-time la o patiserie din cartierul Anei. Nu era mult, dar îmi dădea un rost.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad nu m-a mai căutat niciodată. Casa copilăriei mele e acum locuită de străini. Dar eu am învățat să trăiesc din nou: cu mai puțin, dar cu demnitate.

Multe nopți mă întreb dacă îl voi putea ierta vreodată pe Vlad sau dacă voi putea avea din nou încredere în cineva atât de mult încât să-i dau cheile sufletului meu.

Oare sângele chiar nu mai înseamnă nimic atunci când banii devin mai importanți decât dragostea? Sau poate vina e a mea că am crezut prea mult în promisiuni? Voi ce ați fi făcut în locul meu?