Când sângele nu mai înseamnă familie: Povestea unui apartament care a rupt totul

— Nu pot să cred că mă pui să aleg între tine și Vlad, mamă! am urlat în telefon, cu vocea tremurândă. Eram în bucătăria mică a apartamentului meu din București, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Afară ploua mocănește, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare.

Mama a oftat la celălalt capăt al firului, vocea ei obosită, dar încăpățânată: — Nu te pun să alegi, Ilinca. Dar Vlad are nevoie. Ramona e însărcinată, nu pot să stea toți trei într-o garsonieră. Tu ai două camere, ești singură…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Ramona cerea ceva ce nu i se cuvenea. De când intrase în familia noastră, totul trebuia să fie despre ea: nunta lor, vacanțele, chiar și mesele de Crăciun. Dar să-mi ceară apartamentul? Era prea mult.

— Și eu ce fac, mamă? Unde mă duc? Am muncit zece ani pentru avansul ăsta! Am renunțat la atâtea…

— Poate găsești ceva mai mic… sau te muți la noi o perioadă, până te pui pe picioare. Ești tânără, te descurci tu.

Am închis ochii și am simțit cum mă sufoc. Tata murise acum patru ani și de atunci mama se agățase de Vlad ca de o ancoră. Eu eram mereu „cea puternică”, „cea care se descurcă”. Dar nimeni nu mă întrebase vreodată dacă mai pot.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Vlad m-a sunat după două zile.

— Ilinca, hai să fim serioși. Tu nici măcar nu ai pe cineva. Noi avem un copil pe drum. Nu poți fi egoistă acum.

— Egoistă? am izbucnit eu. Vlad, tu știi cât am tras pentru apartamentul ăsta? Tu ai stat la mama până la 30 de ani!

A tăcut o clipă, apoi vocea lui s-a făcut rece:

— Dacă nu vrei să ajuți familia, spune direct. Dar să știi că mama suferă din cauza ta.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Am petrecut nopți întregi plângând, întrebându-mă dacă sunt o fiică rea sau doar o femeie care vrea să-și păstreze demnitatea. Prietena mea cea mai bună, Cristina, m-a găsit într-o dimineață cu ochii umflați de plâns.

— Ilinca, nu le da nimic! Familia nu înseamnă să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine.

Dar vocea mamei răsuna mereu în mintea mea: „Vlad are nevoie… Ramona e însărcinată…”

Într-o duminică am mers la ei acasă. Ramona m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Ce bine că ai venit! Poate ne ajuți să facem planul pentru renovare. Ne gândeam să dărâmăm peretele dintre bucătărie și sufragerie.

Am rămas blocată. Nici măcar nu discutasem dacă le dau apartamentul și ei deja făceau planuri?

— Ramona, nu am spus că vă dau apartamentul. Nici măcar nu știu dacă pot face asta…

Ea a ridicat din umeri:

— E doar logic. Tu ești singură, noi avem familie. Și oricum, Vlad e băiatul mamei tale…

M-am ridicat brusc:

— Nu sunteți voi cei care decideți ce e logic cu viața mea!

Vlad a intervenit:

— Ilinca, nu face scandal. Nu vezi că toată lumea ar fi mai fericită dacă ai face gestul ăsta?

Am plecat trântind ușa și am mers pe jos până acasă, cu ploaia udându-mi hainele și gândurile. În acea noapte am visat că tata stătea la masa din bucătărie și mă privea trist:

— Nu poți salva pe toată lumea, Ilinca. Uneori trebuie să te salvezi pe tine.

A doua zi am decis: nu le voi da apartamentul. Am sunat-o pe mama și i-am spus hotărât:

— Îmi pare rău, dar nu pot face asta. E tot ce am.

A urmat o tăcere grea.

— Atunci să nu te mai plângi că ești singură, mi-a spus mama rece.

De atunci, relația noastră s-a răcit. Vlad nu mi-a mai vorbit luni întregi. Ramona m-a blocat pe Facebook și la mesele de familie se vorbește despre mine ca despre o rudă îndepărtată care „nu a vrut să ajute”.

Dar am rămas cu demnitatea mea și cu apartamentul meu mic și cald. Uneori mă simt vinovată, alteori puternică. Dar cel mai des mă întreb: oare cât valorează sacrificiul pentru familie? Și unde tragem linia între iubire și pierderea propriei identități?

Poate că sângele e gros, dar uneori sufletul are nevoie de spațiu ca să respire. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de departe mergeți pentru familie?