Când sângele nu mai leagă: Povestea unei trădări de familie

— Ioana, nu mai pot. Nu mai vreau. Să te descurci tu cu mama, eu am viața mea!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu miros de ceai de tei și medicamente. Mama, sprijinită de perna uzată din fotoliu, a tresărit. Eu am simțit cum mi se strânge inima. Era mijlocul lui octombrie, ploua mărunt, iar în casă era frig. De câteva luni, mama nu se mai putea ridica singură din pat. Boala îi măcina trupul și răbdarea, iar eu încercam să fiu tot ce avea nevoie: fiică, infirmieră, sprijin.

Radu, fratele meu mai mare, venea rar pe la noi. De fiecare dată aducea cu el un aer de grabă și nemulțumire. În ziua aceea, însă, a venit hotărât. S-a așezat la masă, a băut o cafea și apoi a aruncat vestea: „Ioana, m-am gândit… ar trebui să vindem casa. Oricum nu mai are cine să stea aici după ce… știi tu.”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Cum poți să vorbești așa? Mama e aici, trăiește! Nu e un obiect pe care să-l muți sau să-l arunci!

El a ridicat din umeri. — Eu nu pot să stau să o îngrijesc. Am serviciu, am familie. Tu oricum nu ai copii, ai timp.

M-am uitat la mama. Avea ochii plini de lacrimi și rușine. Nu a spus nimic. În acea clipă am știut că suntem doar noi două împotriva lumii.

Zilele au trecut greu. Radu nu a mai dat niciun semn. Eu alergam între farmacie, serviciu și casă. Noaptea mă trezeam din somn cu inima strânsă de griji: dacă i se face rău mamei când nu sunt acasă? Dacă nu reușesc să plătesc facturile? Dacă rămânem fără bani?

Într-o seară, pe când îi schimbam mamei perfuzia, am găsit-o plângând în tăcere.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Ioana… poate are dreptate Radu. Poate ar trebui să-l lăsăm să vândă casa. Să nu vă certați din cauza mea.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.
— Nu! Casa asta e tot ce avem. E amintirea lui tata, a copilăriei noastre… Nu o dăm pe nimic!

Mama a oftat și mi-a strâns mâna.
— Nu vreau să vă urâți din cauza mea…

Dar răul era deja făcut. Radu a început să trimită mesaje reci: „Ai vorbit cu mama? Ce-a decis?” „Am găsit un cumpărător.” „Nu te mai agăța de trecut.”

Într-o zi, a venit cu un notar și doi necunoscuți la poartă. Eu eram la serviciu. Mama l-a dat afară plângând. Când am ajuns acasă și am aflat, am simțit că nu-l mai recunosc pe fratele meu.

Au urmat luni de tăcere între noi. Mama s-a stins încet, cu sufletul frânt că băiatul ei nu-i mai vorbește. În ultimele zile, mă ținea de mână și repeta: „Să nu-l urăști pe Radu… E fratele tău.” Dar eu nu puteam ierta.

După înmormântare, Radu a apărut la poartă cu ochii roșii.
— Ioana… îmi pare rău.

L-am privit fără să spun nimic. În mine era un gol imens și o furie mocnită.
— Am greșit… Am fost egoist… Dar nu știam cum să fac față la tot…

Am izbucnit:
— Nu ai vrut să faci față! Ai fugit! Ai vrut doar partea ta din casă! Ai uitat cine te-a crescut!

El a plecat fără să mai spună nimic. De atunci nu ne-am mai vorbit. Casa a rămas goală și rece. Merg uneori prin camerele ei și simt că fiecare colț păstrează ecoul certurilor noastre, al lacrimilor mamei, al copilăriei pierdute.

M-am întrebat de sute de ori: unde se rupe legătura dintre frați? Când devine sângele apă? Poate fi iertat cineva care își abandonează mama bolnavă pentru bani sau confort? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine că am tras linia aici. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie sau pentru demnitatea mamei mele.

Poate că răspunsul nu există… Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe respectul față de sine?