Când Soacra Mea A Vrut Să Îmi Schimbe Soțul: Povestea Unei Familii Încercate

— Doamne, Ilinca, chiar nu vezi cum arată Radu? Ce fel de nevastă ești dacă îl lași să iasă din casă în halul ăsta?

Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în sufrageria lor mică, tapetată cu tablouri vechi și mileuri îngălbenite. Radu, soțul meu, stătea stingher lângă mine, cu mâinile în buzunarele blugilor lui vechi, aceiași pe care îi purta de când ne-am cunoscut. M-am uitat la el și i-am zâmbit încurajator, dar simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Viorica îl critica, dar de data asta tonul ei era mai ascuțit ca niciodată.

— Mamă, nu e chiar așa grav… a încercat Radu să spună, dar ea l-a întrerupt imediat.

— Ba e grav! Ce o să zică lumea? Că nu ai o femeie care să te îngrijească! Pe vremea mea, bărbatul ieșea din casă ca scos din cutie. Tu, Ilinca, nu ai grijă de el deloc!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. De ani de zile încercam să păstrez pacea între noi, să nu răspund la provocări, să nu stric echilibrul fragil dintre mine și soacra mea. Dar azi nu mai puteam. M-am ridicat brusc de pe canapea și am privit-o direct în ochi.

— Doamnă Viorica, dacă vă deranjează atât de tare cum se îmbracă Radu, poate vreți să vă ocupați dumneavoastră de asta. Eu am încercat tot ce am putut. Poate aveți mai mult succes.

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a uitat la mine cu ochii mari, iar Viorica a rămas cu gura întredeschisă, nevenindu-i să creadă că am avut curajul să-i răspund. Pentru o clipă am simțit o eliberare ciudată, dar apoi m-a cuprins teama: oare ce urmează?

A doua zi dimineață, Radu a primit un telefon de la mama lui. Vocea ei era rece:

— Să vii diseară pe la mine. Să stai la masă. Și să nu vii în blugii ăia jerpeliți!

Radu a oftat adânc și m-a privit neputincios.

— Ilinca, ce-ai făcut? Acum chiar o să mă bată la cap…

— Poate e timpul să-i spui ce simți cu adevărat, i-am răspuns încet.

În seara aceea, Radu s-a dus la mama lui. Eu am rămas acasă, frământându-mi mâinile și gândindu-mă dacă am făcut bine sau rău. Când s-a întors, era palid și tăcut.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

— M-a pus să probez hainele lui tata… Cămăși apretate, pantaloni la dungă… Am simțit că mă sufoc. I-am spus că nu sunt tata și că nu vreau să fiu ca el. S-a supărat rău. A zis că nu-mi pasă de familie, că te las pe tine să faci ce vrei din mine…

Am simțit un nod în gât. Nu voiam ca Radu să sufere din cauza mea. Dar nici nu mai puteam suporta presiunea constantă a soacrei mele.

În zilele următoare, Viorica a început să mă ignore complet. La fiecare întâlnire de familie vorbea doar cu Radu sau cu sora lui, Mirela. Eu eram invizibilă. Mirela mi-a trimis un mesaj:

— Ce i-ai făcut mamei? De ce e atât de supărată?

Am încercat să-i explic că nu mai puteam suporta criticile și că am vrut doar ca Radu să fie lăsat în pace. Mirela mi-a răspuns sec:

— Trebuia să taci. Așa e ea. Nu o schimbi tu.

Dar eu nu mai puteam tăcea. Într-o duminică, la masa de prânz, când Viorica a început din nou cu observațiile despre hainele lui Radu și despre cât de „neîngrijită” sunt eu ca soție, am izbucnit:

— Poate că problema nu sunt hainele lui Radu sau felul în care arăt eu. Poate că problema e că nu puteți accepta că suntem adulți și avem dreptul să fim cine vrem!

Toată lumea a amuțit. Radu mi-a strâns mâna sub masă. Viorica s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră.

După acea zi, relațiile s-au răcit și mai tare. Radu era prins între două focuri: loialitatea față de mama lui și dorința de a-și apăra familia pe care o construise cu mine. Eu mă simțeam vinovată că am rupt liniștea aparentă, dar și ușurată că am spus ce aveam pe suflet.

Au trecut luni până când Viorica a început să ne vorbească din nou normal. Nu s-a schimbat prea mult: încă mai face observații acide din când în când, dar acum știe că nu mai poate trece peste limitele noastre fără consecințe. Radu poartă tot blugii lui vechi și încăpățânați – iar eu îl iubesc exact așa cum este.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc sub presiunea unor așteptări care nu le aparțin? Câte femei tac doar ca să fie pace? Oare chiar merită liniștea aceea falsă dacă prețul este propria ta identitate?