Când soțul meu era plecat, soacra m-a dat afară din casă – Povestea mea despre trădare și lupta pentru demnitate

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai auzit? Pleacă! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna ca un tunet pe holul îngust al apartamentului din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, ploua cu găleata afară, iar eu stăteam în pijamale, cu părul ud și valiza la picioare. Mâinile îmi tremurau, nu știam dacă de frig sau de frică. Soțul meu, Radu, era plecat în delegație la Cluj pentru o săptămână. Nu aveam pe nimeni în București, părinții mei erau la țară, la peste 300 de kilometri distanță.

— Lidia, vă rog… Nu pot să plec acum, e noapte, nu am unde să mă duc! am încercat să spun printre lacrimi.

— Nu mă interesează! Ai stricat destul familia asta! Dacă Radu ar fi știut ce fel de femeie ești… Dar o să-i spun eu totul când se întoarce! a continuat ea, trântindu-mi ușa în față.

Am rămas pe palier, cu valiza grea și sufletul sfâșiat. M-am așezat pe trepte și am început să plâng în hohote. Nu-mi venea să cred că viața mea ajunsese aici. Cu doar câteva luni înainte, eram fericită: mă căsătorisem cu Radu după trei ani de relație, ne mutasem în apartamentul părinților lui și credeam că totul va fi bine. Dar Lidia nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. Mă privea mereu cu suspiciune, găsea nod în papură la orice făceam: „Nu știi să gătești ca lumea”, „Radu s-a schimbat de când e cu tine”, „Nu ești destul de bună pentru băiatul meu”.

În seara aceea, totul a explodat. Lidia găsise un mesaj pe telefonul meu de la prietena mea, Irina, în care îi povesteam cât de greu îmi este cu ea în casă și cât de mult mi-aș dori să avem intimitatea noastră. A interpretat totul ca pe o insultă personală și a decis că trebuie să plec.

Am stat pe scări aproape o oră, încercând să-mi dau seama ce să fac. Am sunat-o pe Irina, dar nu răspundea. Am încercat să-l sun pe Radu, dar avea telefonul închis. În cele din urmă, am coborât și am luat un taxi spre Gara de Nord. Nu aveam bani decât pentru un bilet de tren spre Ploiești, unde locuia o verișoară mai îndepărtată. În taxi, șoferul s-a uitat la mine prin oglindă:

— Sunteți bine? Aveți nevoie de ajutor?

— Nu… Mulțumesc… doar o noapte grea…

La Ploiești am ajuns dimineața devreme. Am bătut la ușa verișoarei mele, Anca, tremurând toată. M-a primit fără întrebări, mi-a făcut ceai și m-a lăsat să dorm câteva ore. Când m-am trezit, am început să-i povestesc totul printre suspine. Anca m-a ascultat răbdătoare și mi-a spus:

— Nu poți să te întorci acolo până nu vorbești cu Radu. Dar nici nu poți rămâne la mila Lidiei. Trebuie să-ți găsești propriul drum.

Zilele următoare au fost un coșmar. Radu nu răspundea la telefon, iar Lidia mă suna doar ca să mă amenințe că o să-i spună tot felul de minciuni despre mine. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Îmi era rușine să le spun părinților mei ce s-a întâmplat; tata nu l-a plăcut niciodată pe Radu și ar fi spus „Ți-am zis eu!”

După trei zile, Radu m-a sunat în sfârșit.

— Ce-ai făcut? Mama mi-a zis că ai plecat singură din casă și că ai lăsat totul vraişte!

— Radu, nu e adevărat! M-a dat afară! Te rog, ascultă-mă…

— Nu știu ce să mai cred… Mama e foarte supărată…

Am simțit cum mi se rupe inima. Omul pe care îl iubeam nu avea încredere în mine. Am încercat să-i explic totul, dar părea că nu vrea să audă.

— O să vin acasă peste două zile. Atunci vorbim față în față.

Două zile am stat ca pe ace. Anca m-a încurajat să merg la un interviu pentru un post de asistent manager la o firmă mică din oraș. Am acceptat doar ca să-mi ocup mintea cu altceva decât drama prin care treceam.

Când Radu s-a întors la București, am mers și eu acolo pentru confruntarea finală. Lidia mă aștepta cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Să nu crezi că te mai primește cineva aici! a spus ea înainte ca Radu să apuce să deschidă gura.

— Vreau doar să vorbesc cu soțul meu! am răspuns cu voce tremurată.

Radu părea obosit și confuz.

— Mama zice că ai vorbit urât despre ea… Că ai vrut să pleci…

— Radu, am nevoie de tine acum mai mult ca oricând! Nu vezi ce face mama ta? Nu vezi că mă vrea afară din viața ta?

A urmat o discuție lungă și dureroasă. Lidia intervenea mereu, încercând să-l convingă pe Radu că sunt o femeie rea, că îl manipulez. La final, Radu a spus:

— Nu pot să aleg între voi două… Dar nici nu pot trăi așa…

Am plecat din nou cu valiza mea veche și sufletul frânt. De data asta însă nu am mai plâns. Am simțit o furie nouă crescând în mine: furia unei femei care refuză să mai fie victimă.

M-am întors la Ploiești și am acceptat jobul la firmă. Am început să-mi caut chirie și am reușit să găsesc o garsonieră micuță aproape de serviciu. Încet-încet, am început să mă simt din nou om. Am cunoscut oameni noi, mi-am făcut prieteni și am început chiar să zâmbesc din nou.

Radu m-a sunat după câteva luni. Voia să ne împăcăm. Mi-a spus că îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat și că mama lui a exagerat. Dar eu nu mai eram aceeași femeie care accepta orice doar ca să fie „în familie”. I-am spus că am nevoie de timp și că vreau să fiu sigură că nu voi mai trece niciodată prin așa ceva.

Acum, când privesc în urmă la acea noapte ploioasă când am fost dată afară din casa care trebuia să fie și a mea, mă întreb: Câte femei mai trec prin astfel de umilințe? De ce trebuie mereu să alegem între dragoste și demnitate? Poate că e timpul ca noi toate să ne spunem povestea.