Când soțul meu mi-a cerut chirie în propria casă – și viața noastră s-a destrămat

— Nu înțeleg, Vlad, chiar vrei să-mi ceri chirie? În casa în care am crescut împreună? Vocea mi se frânge, iar mâinile îmi tremură pe cana de ceai rece. E trecut de miezul nopții, iar fiul nostru, Radu, doarme în camera alăturată. Vlad stă în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea rece, de parcă nu mai sunt femeia cu care a făcut legământ la altar.

— Nu e vorba de altceva decât de corectitudine, Ana. Dacă tot ai început să lucrezi, mi se pare normal să împărțim cheltuielile. Nu mai suntem copii. Și eu plătesc ratele la apartament, nu? De ce să fie totul pe umerii mei?

Îmi simt obrajii arzând. M-am întors la muncă după doar patru luni de la naștere. Nu pentru că voiam, ci pentru că banii nu ne ajungeau. Am găsit un job part-time la o librărie din cartier, unde salariul abia acoperă scutecele și laptele praf. Dar Vlad nu vede asta. El vede doar cifrele din cont.

— Vlad, nu e vorba doar de bani! Eu am grijă de Radu toată ziua, gătesc, spăl, fac cumpărături… Tu vii acasă și te așezi la televizor. Nu ți se pare că deja contribui?

El oftează și-și freacă fruntea.

— Ana, nu vreau să ne certăm. Dar uite… dacă nu vrei să plătești chirie, măcar să te ocupi tu de toate cheltuielile cu copilul: scutece, lapte, haine. Eu nu mai pot. Salariul meu abia ajunge.

Mă simt ca și cum aș fi invizibilă. Parcă tot ce fac nu contează. Înainte de Radu, eram o echipă. Ne făceam planuri pentru vacanțe la munte, visam la o casă cu grădină. Acum totul s-a redus la facturi și reproșuri.

Mama mea m-a avertizat mereu: „Ana, banii sunt otrava căsniciilor.” Dar n-am crezut-o niciodată. Vlad era atent, grijuliu… până când viața ne-a pus la încercare.

Într-o seară, după ce Radu adoarme greu din cauza colicilor, îl aud pe Vlad vorbind la telefon cu sora lui, Irina.

— Nu mai pot cu Ana. Parcă nu înțelege că trebuie să tragă și ea la jug! Ce dacă are grijă de copil? Eu am avut o mamă care muncea și acasă, și la serviciu!

Mă simt trădată. Îmi vine să țip, dar mă abțin. A doua zi îi spun mamei totul.

— Draga mea, bărbații din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Dar nici tu nu trebuie să te lași călcată în picioare. Dacă nu vă mai respectați, ce rost are să stați împreună?

Nu vreau să renunț așa ușor. Încerc să vorbesc cu Vlad din nou.

— Vlad, hai să facem un buget împreună. Să vedem exact pe ce se duc banii și cum putem economisi fără să ne certăm.

Dar el ridică din umeri.

— Nu am chef de tabele și calcule. Fiecare cu partea lui! Dacă nu-ți convine… știi unde e ușa.

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi vine să plâng, dar mă abțin pentru Radu. Încep să mă gândesc serios dacă mai are rost să lupt pentru această familie.

Sora mea mai mică, Ioana, vine într-o zi la mine și mă găsește plângând în bucătărie.

— Ana… nu meriți asta. Ești o mamă minunată și ai făcut tot ce ai putut pentru el și pentru copil. Dacă Vlad nu vede asta… poate e timpul să te gândești la tine.

În următoarele săptămâni, atmosfera devine insuportabilă. Vlad vine târziu acasă, evită orice discuție serioasă și îmi lasă pe masă bilețele cu sume de plată: „Chirie luna asta: 700 lei”, „Scutece: 150 lei”. Mă simt ca o chiriașă în propria viață.

Într-o noapte, după ce Radu face febră și eu stau cu el până dimineața, Vlad intră în cameră nervos.

— Nu mai suport! Niciodată nu e liniște în casa asta! Poate ar trebui să pleci la maică-ta câteva zile!

Atunci ceva se rupe definitiv în mine. Îmi strâng câteva haine pentru mine și pentru Radu și plec la mama fără să mă uit înapoi.

Primele zile sunt grele. Mama mă ajută cu copilul, dar sufletul meu e sfâșiat între vinovăție și furie. Vlad mă sună rar și doar ca să întrebe dacă am plătit „partea mea”.

După două luni de separare, îmi dau seama că liniștea pe care o simt acum valorează mai mult decât orice apartament sau salariu. Încep să-mi caut un job full-time și încet-încet îmi recapăt încrederea în mine.

Vlad îmi trimite un mesaj sec: „Dacă vrei divorțul, semnez.”

Nu răspund imediat. Mă uit la Radu cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb: Oare chiar atât de ușor se destramă o familie? Unde dispare iubirea când apar problemele adevărate?

Poate că uneori sacrificiul nu e suficient dacă respectul dispare primul. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că banii pot distruge o familie sau doar scot la iveală ceea ce era deja stricat?