Când soțul rămâne cu mama: Povestea unei femei care a învățat să se ridice singură

— Zina, iar ai pus prea multă sare în ciorbă! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Maria, răsună din bucătărie, tăind liniștea de sâmbătă dimineața. Mă opresc din spălatul vaselor și strâng pumnii pe lângă corp. Vlad, soțul meu, stă la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie. Mă uit la el, sperând să spună ceva, orice, dar el doar oftează și dă din umeri.

Așa începe fiecare weekend de când ne-am mutat în casa părinților lui Vlad, după ce am pierdut apartamentul nostru din cauza datoriilor. Aveam 32 de ani, o fetiță de patru ani, Mara, și un soț care, credeam eu, era stâlpul meu. Dar, în casa asta, Vlad nu mai era Vladul meu. Era băiatul mamei, mereu gata să-i sară în ajutor, să-i facă pe plac, să-i asculte fiecare sfat, oricât de absurd ar fi fost.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu el. — Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai exist pentru tine. Tot timpul ești cu mama ta, orice spun, orice fac, ea are ultimul cuvânt. Nu mai suntem o familie, suntem niște chiriași în casa ei.

S-a uitat la mine, obosit, cu ochii goi. — Zina, nu înțelegi… Mama a făcut totul pentru mine. Nu pot să-i întorc spatele acum, când are nevoie de mine. Și tu ai putea să te înțelegi mai bine cu ea, dacă ai încerca.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era prima dată când îmi spunea asta, dar de data asta am înțeles că nu se va schimba nimic. Am început să mă întreb cine sunt eu, ce vreau de la viață, dacă mai am vreo putere să lupt pentru noi sau dacă nu cumva lupt doar eu, singură, împotriva unui zid.

Zilele treceau la fel, cu reproșuri mărunte, cu priviri tăioase, cu discuții în șoaptă între Vlad și mama lui, la care nu eram invitată. Mara mă întreba uneori de ce bunica e mereu supărată pe mine. Îi răspundeam că așa sunt uneori adulții, dar în sufletul meu mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de speranță.

Într-o duminică, după ce am făcut curat în toată casa, doamna Maria a venit la mine cu o listă de cumpărături și mi-a spus pe un ton sec: — Să nu uiți să iei și detergentul ăla pe care îl folosesc eu, nu prostiile tale. Și să nu mai lași Mara să se joace în sufragerie, face dezordine.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la Vlad, care se uita la un meci la televizor. — Vlad, nu mai pot. Trebuie să facem ceva. Nu mai suport să fiu tratată ca o servitoare în propria mea familie.

A oftat, fără să-și ia ochii de la ecran. — Zina, nu exagera. Mama e bătrână, are și ea tabieturile ei. Hai, lasă-mă să mă uit la meci.

Atunci am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fața în palme, ca un copil. Mă simțeam singură, trădată, invizibilă. Mă gândeam la părinții mei, la casa noastră mică din Bacău, la vremurile când credeam că iubirea înseamnă să fii mereu acolo unul pentru celălalt.

Într-o zi, Mara a venit la mine și m-a întrebat: — Mami, de ce nu râzi niciodată? De ce nu mai cântăm împreună?

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Nu doar pentru mine, ci și pentru ea. Am început să caut un job, orice, să pot strânge bani să plecăm. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin din cartier. Doamna Maria a râs când a aflat: — Vai, Zina, la vârsta ta, să stai la tejghea? Ce rușine pentru Vlad!

Vlad nu a zis nimic. Doar a dat din cap, ca și cum ar fi fost de acord cu ea. Am simțit că mă sufoc, dar am mers mai departe. La magazin, am cunoscut-o pe Irina, o femeie de vârsta mea, care trecuse printr-un divorț dureros. Mi-a spus: — Zina, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești. Nici măcar pe soțul tău. Dacă nu te respectă, nu merită să-i dai ani din viața ta.

Vorbele ei mi-au rămas în minte. Într-o seară, după o ceartă urâtă cu doamna Maria, care mi-a spus că sunt o mamă proastă și o soție ratată, am luat-o pe Mara de mână și am plecat la părinții mei. Vlad nu a încercat să ne oprească. Doar a spus, cu voce stinsă: — Dacă asta vrei…

La Bacău, am simțit pentru prima dată după ani de zile că pot respira. Părinții mei m-au primit cu brațele deschise, fără reproșuri, fără întrebări. Mara a început să râdă din nou, să cânte, să se joace. Eu am început să mă regăsesc, încet-încet. Am găsit un alt job, am început să merg la terapie, să citesc, să ies cu prietenele.

Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu a venit niciodată după noi. Mi-a spus că mama lui e bolnavă, că nu poate să o lase singură. Am înțeles atunci că nu eu eram problema, ci el. El nu putea să fie bărbatul de care aveam nevoie. Și poate nici nu-și dorea cu adevărat.

Astăzi, după doi ani, încă mă doare când mă gândesc la tot ce am pierdut. Dar mă uit la Mara, la zâmbetul ei, la liniștea din casa părinților mei, și știu că am făcut ce trebuia. Am învățat să mă ridic singură, să nu mai aștept salvarea de la altcineva. Poate că nu am avut parte de sprijinul pe care îl visam, dar am găsit în mine o putere pe care nu știam că o am.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc ca mine, în umbra unei soacre, așteptând ca soțul să aleagă familia pe care și-au construit-o împreună? Oare cât de mult trebuie să suferim până să ne dăm seama că merităm mai mult? Voi ce ați face în locul meu?