Când soțul tău nu poate rupe legătura cu mama lui: Povestea mea despre curaj și regăsire

— Irina, nu poți să înțelegi că mama are nevoie de mine? vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Dar eu? Eu de ce nu contez? am șoptit, aproape fără glas. Simțeam cum fiecare cuvânt al lui mă lovește ca o palmă. De trei ani eram căsătoriți și, totuși, mă simțeam mereu pe locul doi. Sau poate chiar pe locul trei, după mama lui și după el însuși.

Totul a început încă dinainte de nuntă. Doamna Mariana, soacra mea, era peste tot: la alegerea rochiei, la meniul de la restaurant, la aranjamentele florale. „Lasă, mamă, că știu eu mai bine”, spunea ea mereu, iar Radu îi dădea dreptate fără să clipească. Atunci am crezut că e doar entuziasmul evenimentului, dar m-am înșelat amarnic.

După nuntă, ne-am mutat într-un apartament micuț, la două străzi distanță de ea. În fiecare dimineață, Mariana venea cu plasele pline: „V-am adus niște sarmale, că știu că Irina nu prea are timp să gătească.” Zâmbea larg, dar privirea ei era rece ca gheața. Radu lua plasele și îi mulțumea cu o îmbrățișare. Eu rămâneam cu un nod în gât și cu sentimentul că nu sunt suficient de bună.

La început am încercat să mă apropii de ea. Am mers împreună la piață, am gătit împreună, am ascultat poveștile despre copilăria lui Radu. Dar orice aș fi făcut, tot nu era bine. „Radu nu mănâncă așa ceva”, „Radu nu suportă să fie patul nefăcut”, „Radu are nevoie de cămășile călcate perfect”. Parcă trăiam într-un concurs pe care nu aveam cum să-l câștig.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am ajuns acasă și l-am găsit pe Radu cu mama lui în sufragerie. Ea îi masa umerii și îi povestea despre vecina care și-a lăsat bărbatul pentru altul. Când am intrat, s-au oprit brusc din vorbit. Am simțit că nu mai e loc pentru mine acolo.

— Irina, vino să stai cu noi! a zis Mariana cu un zâmbet fals.

— Sunt obosită, mă duc să fac un duș, am răspuns scurt.

În acea seară am plâns în baie până mi s-au umflat ochii. M-am întrebat dacă greșesc eu undeva sau dacă pur și simplu nu sunt destul pentru familia asta. Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Simt că nu mai avem intimitate deloc. Mama ta e mereu aici, ia decizii pentru noi…

— Exagerezi! Mama doar vrea să ne ajute. Tu ești prea sensibilă.

M-am simțit mică și neînsemnată. Începusem să evit să vin acasă devreme. Stăteam peste program la birou sau ieșeam cu colega mea, Alina, la o cafea doar ca să nu mai simt presiunea aceea apăsătoare.

Într-o zi, Alina m-a întrebat direct:

— Irina, tu ești fericită?

Am izbucnit în plâns chiar acolo, în cafenea. I-am povestit totul: cum mă simt invizibilă lângă Radu, cum orice încercare de apropiere e blocată de mama lui, cum nu mai știu cine sunt.

— Nu meriți asta! mi-a spus ea hotărât. Trebuie să te gândești la tine.

Cuvintele ei au început să-mi răsune în minte zile întregi. Am început să citesc despre codependență și relații toxice. Am mers la un psiholog care m-a ajutat să văd cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să fiu pe placul altora.

Într-o sâmbătă dimineață, când Mariana a venit iar neanunțată cu plasele pline și a început să dea ordine prin bucătărie, am simțit că nu mai pot. Am luat o gură de aer și i-am spus:

— Doamnă Mariana, vă rog frumos să ne anunțați înainte să veniți. Avem nevoie de intimitate ca familie.

A rămas blocată preț de câteva secunde, apoi a început să țipe:

— Cum îndrăznești? Eu v-am crescut pe amândoi! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Radu a venit imediat lângă ea:

— Irina, ai întrecut măsura! Mama are dreptate!

Atunci am știut că trebuie să aleg: ori rămân într-o relație unde nu contez deloc, ori îmi găsesc curajul să plec.

Mi-am făcut bagajele într-o liniște apăsătoare. Radu nici măcar nu s-a uitat la mine. Mariana m-a privit cu satisfacție rece.

Am stat la Alina câteva zile până mi-am găsit o garsonieră mică. A fost greu — nopți întregi am plâns după ce credeam că am pierdut totul. Dar încet-încet am început să mă regăsesc: am ieșit cu prietenele mele vechi, am citit cărți care mă inspirau, am început un curs nou la facultate.

După câteva luni, Radu mi-a scris un mesaj: „Îmi e dor de tine.” Dar eu știam deja răspunsul: îmi era dor doar de cine eram eu înainte să mă pierd pentru el și pentru mama lui.

Acum privesc înapoi și mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru a fi acceptate într-o familie care nu ne vrea cu adevărat?

Poate că merităm mai mult decât atât. Poate că e timpul să ne punem pe primul loc și să avem curajul să spunem „ajunge”. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?