Când tăcerea devine strigăt: Povestea mea cu Radu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele din chiuvetă se adunau ca niște mărturii mute ale zilelor noastre tăcute.

El s-a uitat la mine cu aceiași ochi goi, obosiți, și a oftat. — Ce vrei să spui? Nu ne certăm, nu ne lipsesc cele necesare. Ce-ți lipsește?

Mi-am strâns halatul pe mine, simțind frigul care nu venea din casă, ci din noi. Erau zece ani de când ne căsătorisem, zece ani în care am crezut că liniștea e semnul unei vieți bune. Dar liniștea noastră era o carapace sub care nu mai ajungea niciun strop de iubire.

M-am uitat la el, la omul care odinioară mă făcea să râd cu lacrimi. Acum, râsul meu era doar o amintire. — Nu vreau doar să nu ne certăm, Radu. Vreau să simt că trăiesc, că sunt văzută, că sunt auzită. Tu nu vorbești cu mine decât despre facturi și cumpărături.

A dat din umeri. — Asta e viața, Maria. Toți trecem prin asta. Nu mai suntem copii.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu pentru că nu eram iubită, ci pentru că nu mai știam cine sunt. M-am pierdut printre mesele calde, hainele spălate și zâmbetele false la mesele de familie.

Mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să țină casa.” Dar ce faci când casa te ține pe tine captivă?

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Ioana, m-a întrebat:
— Maria, tu ești fericită?

Am rămas blocată. Nu știam ce să răspund. Am zâmbit mecanic și am schimbat subiectul. Dar întrebarea ei m-a urmărit zile întregi.

Seara următoare, am încercat din nou să vorbesc cu Radu:
— Ți-ai dat seama că nu am mai ieșit undeva împreună de luni de zile?

— Nu avem bani de risipit pe prostii, a răspuns el sec.

— Nu e vorba de bani! E vorba de noi! De ce nu vrei să încerci?

— Pentru că nu văd rostul. Suntem bine așa cum suntem.

Am simțit cum mă sufoc. Am început să mă gândesc la divorț. Dar în România divorțul e încă o rușine, mai ales pentru o femeie trecută de 35 de ani. Ce va spune mama? Ce vor spune vecinii? Dar copilul nostru, Andreea?

Într-o duminică, la masa de prânz, mama a venit în vizită. A observat imediat tensiunea dintre noi.
— Ce aveți? Ce s-a întâmplat?

Radu a ridicat din umeri și s-a scuzat: — Sunt obosit.

Mama m-a tras deoparte:
— Maria, nu-l mai bate la cap. Bărbații așa sunt. Tu trebuie să fii tare.

Am simțit cum mi se strânge inima. De ce trebuie mereu femeia să fie tare? De ce trebuie să tacă și să înghită?

În acea noapte am stat trează până târziu. Am scris o scrisoare pe care nu am avut curajul s-o dau nimănui:
„Dragă Radu,
Nu mai pot să fiu doar umbra ta. Vreau să trăiesc, vreau să simt, vreau să fiu văzută. Dacă nu poți sau nu vrei să fii lângă mine cu adevărat, atunci poate e timpul să ne despărțim.”

A doua zi dimineață am găsit-o pe Andreea în bucătărie, desenând o familie cu trei oameni care nu se țineau de mână.
— De ce nu vă țineți de mână? am întrebat-o.
— Pentru că sunteți triști tot timpul.

M-am uitat la desen și am simțit un nod în gât. Copilul meu vedea ceea ce eu încercam să ascund sub preșul tăcerii.

Am început să merg la psiholog fără ca Radu să știe. La început mi-a fost rușine. În satul nostru lumea vorbește dacă mergi „la cap”. Dar după câteva ședințe am început să mă simt altfel. Am început să-mi doresc mai mult pentru mine.

Într-o seară, după ce Andreea a adormit, i-am spus lui Radu:
— Eu nu mai pot așa. Ori încercăm să ne salvăm relația, ori ne despărțim.

S-a uitat lung la mine și pentru prima dată l-am văzut speriat.
— Chiar vrei asta?

— Da. Vreau să trăiesc, nu doar să exist lângă tine.

Au urmat luni grele. Am mers împreună la consiliere de cuplu. Radu s-a împotrivit la început, dar când a văzut cât de hotărâtă sunt, a acceptat. Au fost multe certuri, multe lacrimi și multe momente în care am vrut să renunț.

Dar încet-încet am început să ne redescoperim. Să vorbim despre visele noastre, despre frici și dorințe. Să ieșim împreună la plimbare prin parc sau la un film ieftin la mall-ul din oraș.

Nu știu dacă vom rămâne împreună pentru totdeauna. Dar știu că nu voi mai accepta niciodată să fiu doar o umbră într-o relație.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să-și găsească vocea.