Când totul s-a prăbușit: Povestea mea despre trădare, familie și regăsire

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici după tot ce ai făcut! vocea mamei răsună ascuțit în holul mic al apartamentului. Mă uit la ea, cu ochii roșii de plâns, încercând să găsesc un colț de liniște în privirea ei, dar găsesc doar dezamăgire.

— Mamă, nu am unde să mă duc. Te rog… nu mă alunga și tu, îi spun încet, cu vocea tremurândă.

— Ai făcut de râs familia! Radu a fost mereu un om bun, tu ai stricat totul!

Mă prăbușesc pe canapea, cu genunchii la piept. Îmi simt inima ca o piatră grea. Nu mai am nimic: nici casa pe care am visat-o împreună, nici mașina pe care am condus-o ani de zile la serviciu, nici măcar prietenii care s-au împărțit între mine și el. Tot ce mi-a rămas e acest sentiment de gol, de parcă viața mea a fost o minciună frumos ambalată.

Când am aflat că Radu mă înșală cu colega lui de birou, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Am încercat să mă agăț de orice urmă de normalitate: să merg la muncă, să gătesc cina preferată a fiului nostru, Vlad, să zâmbesc la glumele colegilor. Dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi. Radu venea acasă târziu, mirosea a parfum străin și nu mă mai privea în ochi. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, i-am spus:

— Radu, te rog, spune-mi adevărul. Mai suntem o familie?

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat din umeri:

— Ivana, nu mai merge. Nu te mai iubesc. Am pe altcineva.

Atunci am simțit cum tot ce am construit împreună se năruie. Am plâns toată noaptea, iar dimineața am început să împachetez lucrurile mele. Dar când am ajuns la mașină, mi-a spus:

— Mașina rămâne aici. E pe numele meu.

Nu am avut puterea să mă cert. Am plecat cu două valize și cu Vlad de mână. Am ajuns la mama, dar nici acolo nu am găsit alinare. Tata nu mi-a vorbit două săptămâni. Sora mea, Cristina, m-a privit cu milă și mi-a spus:

— Poate dacă ai fi fost mai atentă la el…

Am vrut să țip: „Nu e vina mea că m-a trădat!” Dar nu am avut energie nici pentru asta.

Au urmat luni grele. Am dormit pe canapeaua din sufragerie, iar Vlad între mine și perete. La serviciu am început să întârzii; șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea:

— Ivana, știu că treci printr-o perioadă dificilă, dar trebuie să-ți revii. Nu vreau să te pierd ca angajată.

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng. Aveam nevoie de acel job mai mult ca oricând.

Într-o seară, când Vlad a adormit devreme, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă voi mai fi vreodată fericită. Dacă voi putea ierta vreodată trădarea lui Radu sau răceala familiei mele.

A doua zi dimineață, mama mi-a pus o farfurie cu omletă pe masă fără să spună nimic. A fost primul gest de apropiere după mult timp. Vlad a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Mami, nu fi tristă. Eu sunt aici.

Atunci am știut că trebuie să lupt pentru el și pentru mine.

Am început să caut chirii ieftine prin oraș. Am găsit un apartament micuț într-un bloc vechi din cartierul Titan. Proprietara, doamna Iliescu, o femeie trecută de șaizeci de ani cu ochi blânzi, mi-a spus:

— Știu cum e să o iei de la capăt. Și eu am trecut printr-un divorț greu. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Primele luni au fost un chin: facturi neplătite la timp, frig în apartament iarna pentru că nu aveam bani de calorifer electric nou, mâncare simplă – cartofi prăjiți și ouă ochiuri. Vlad mă întreba uneori:

— Când o să avem iar mașină?

Îi zâmbeam trist:

— Poate într-o zi, puiule.

La muncă am început să mă implic mai mult. Doamna Popescu mi-a dat un proiect important și mi-a spus:

— Ai potențial, Ivana. Nu te lăsa doborâtă.

Într-o zi l-am întâlnit pe Mihai la ședința cu părinții de la școală. Era tată singur și părea la fel de pierdut ca mine. Am început să vorbim despre copii și despre cât de greu e să fii părinte singur în România.

— Știi ce e cel mai greu? Seara, când adoarme copilul și rămâi tu cu gândurile tale…

Am zâmbit amar:

— Da… atunci doare cel mai tare.

Încet-încet am început să ne vedem mai des: la cafeneaua din colț sau în parc cu copiii noștri. Nu era dragoste la început – era doar alinare și înțelegere reciprocă.

Familia mea încă nu accepta situația. Mama îmi repeta:

— O femeie divorțată e mereu privită altfel… Ce o să zică lumea?

Dar eu nu mai voiam să trăiesc după regulile altora.

Într-o zi m-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Ivana, meriți mai mult.” Am început să merg la terapie și să citesc cărți despre vindecare emoțională. Am descoperit că nu sunt singura femeie care a trecut prin asta – că multe dintre noi suntem judecate prea aspru când alegem să plecăm din relații toxice.

După un an am reușit să-mi cumpăr o mașină second-hand din banii strânși cu greu. Vlad a fost cel mai fericit:

— Mami! Avem iar mașină!

Am plâns atunci – dar erau lacrimi de bucurie.

Astăzi încă port cicatricile trecutului, dar sunt mai puternică decât am fost vreodată. Familia mea încă se luptă cu prejudecățile lor, dar eu știu cine sunt acum.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine rămân captive în relații doar din frica de a nu fi judecate? Câte dintre noi avem curajul să alegem demnitatea în locul aparențelor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?