Când totul se rupe: Povestea mea despre familie, iubire și trădare

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Mama, cu mâinile încrucișate la piept și privirea tăioasă, nu a spus nimic pentru câteva secunde. Tăcerea ei m-a durut mai tare decât orice cuvânt rostit vreodată.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! a izbucnit ea, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Și atunci am știut că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Totul a început cu o simplă discuție despre bani. Tata plecase de acasă de câteva luni, iar eu și mama încercam să supraviețuim din salariul ei de vânzătoare la supermarket. Fratele meu, Radu, era student la Cluj și trimiteam lunar bani pentru chirie și mâncare. În acea seară, mama mi-a cerut să renunț la facultate ca să mă angajez full-time. „Nu ne mai permitem luxul ăsta”, mi-a spus, fără să clipească.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Învățasem pe rupte ca să intru la Litere, visam să devin profesoară, să scap de sărăcia care ne sufoca de ani de zile. Dar pentru mama, visurile mele nu valorau cât o factură plătită la timp. Am încercat să-i explic cât de mult înseamnă pentru mine școala, dar ea nu voia să audă. „Radu are nevoie de bani, tu ești fata, trebuie să ajuți!”

M-am simțit trădată. De ce visurile lui Radu erau mai importante decât ale mele? De ce eu trebuia mereu să renunț? În acea noapte, am ieșit în ploaie fără umbrelă și am mers ore întregi pe străzile ude ale Bucureștiului. M-am gândit la tata — unde era el acum? De ce ne-a lăsat singure? Îmi aminteam serile când ne citea povești și râdeam toți trei la masă. Acum, totul era rece și gol.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Avea ochii umflați și mâinile tremurânde. M-am apropiat încet.

— Îmi pare rău, mamă…

— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze, Ilinca… Sunt obosită. Prea obosită ca să mai lupt cu viața asta…

Am stat amândouă în tăcere, ascultând doar ceasul care ticăia apăsat pe perete. În acele momente am simțit că nu suntem dușmani, ci două suflete rănite care nu mai știu cum să se ajute una pe cealaltă.

Dar conflictul nu s-a stins. Seara următoare, Radu m-a sunat.

— Ilinca, mama mi-a zis că vrei să renunți la facultate ca să mă ajuți… Nu vreau asta! Nu e corect!

— Dar tu știi cât de greu ne e aici? Ai idee cât muncește mama?

— Știu… Dar nu vreau ca tu să suferi din cauza mea. Poate ar trebui să mă întorc acasă…

— Și atunci ce rezolvăm? Ne pierdem toți viitorul?

Am simțit cum disperarea mă sufocă. Familia noastră era prinsă într-un cerc vicios: sacrificii peste sacrificii, fără nicio ieșire.

În zilele care au urmat, am început să mă izolez. Mergeam la cursuri ca un robot, nu mai vorbeam cu prietenii mei — Ana și Sorin — care încercau zadarnic să mă scoată la o cafea sau la un film. Într-o seară, Ana m-a prins la ieșirea din facultate.

— Ilinca, nu poți duce totul singură! Hai la mine diseară, vorbim…

Am acceptat doar pentru că nu mai suportam liniștea apăsătoare de acasă. La Ana am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.

— Știi ce cred eu? Familia ta te iubește, dar fiecare e prea rănit ca să vadă suferința celuilalt. Poate ar trebui să le spui exact ce simți…

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu mama. Am găsit-o stând pe întuneric, privind pe fereastră.

— Mamă… eu nu pot renunța la facultate. Dacă o fac, o să te urăsc toată viața. Și n-o să mă iert niciodată.

A oftat adânc și m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Nici eu nu vreau asta pentru tine… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu rămânem fără nimic.

Am plâns amândouă în brațe minute în șir. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

În lunile următoare, am găsit împreună soluții: eu am început să dau meditații copiilor din bloc, mama a cerut ore suplimentare la muncă, iar Radu a găsit un job part-time la Cluj. Nu a fost ușor — au fost zile când abia aveam bani de pâine sau când ne certam din nimicuri — dar am învățat să fim o echipă.

Tata nu s-a mai întors niciodată acasă. Uneori încă îl visez și mă întreb dacă îi e dor de noi sau dacă regretă ceva din ce a făcut.

Astăzi sunt profesoară la un liceu din București și îi ajut pe elevii mei să-și urmeze visurile, oricât de greu ar fi drumul până acolo. Mama e mândră de mine și relația noastră s-a vindecat încet-încet.

Dar uneori mă întreb: câți copii ca mine trebuie să-și sacrifice visele pentru supraviețuire? Cât valorează un vis într-o familie care se luptă cu lipsurile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?