Când Tradiția Devine Povară: Povestea Unui Aniversar în Familie

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să fiu mereu cea care face totul perfect! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuvetă, cu mâinile pline de frișcă uscată și farfurii murdare. Sorin, soțul meu, s-a oprit din strânsul baloanelor și m-a privit lung, ca și cum nu mă recunoștea.

— Ce-ai pățit, Ilinca? A ieșit totul bine, lumea s-a simțit bine… De ce te agiți?

M-am uitat la el, la masa plină de resturi de tort, la fețele obosite ale părinților mei care încă mai stăteau pe canapea, la copiii care alergau prin casă cu pantofii murdari. În fiecare an, de ziua Mariei, făceam același spectacol: invitații, mâncare gătită cu zile înainte, curățenie generală, zâmbete forțate și discuții interminabile despre nimic. Și în fiecare an, eu eram cea care rămânea să strângă cioburile.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că Maria împlinise zece ani și mi-am dat seama că nu-mi mai amintesc niciun moment doar al nostru, doar al familiei noastre restrânse. Totul era pentru ceilalți: pentru mama, care voia să arate că suntem o familie unită; pentru tata, care se lăuda cu nepoata la toți vecinii; pentru sora mea, Camelia, care venea mereu cu pretenții și observații răutăcioase.

— Ilinca, ai uitat să pui sare în salată! a strigat Camelia din bucătărie cu o oră înainte ca invitații să sosească. — Și iar ai făcut prăjitura aia uscată…

Am strâns din dinți și am continuat să tai legumele. Maria a venit lângă mine și m-a tras ușor de mânecă.

— Mami, pot să te ajut?

— Nu acum, iubita mea. Mami trebuie să termine repede…

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că am ratat încă o ocazie să fiu cu ea. Să râdem împreună, să ne murdărim pe mâini cu ciocolată. Dar nu, eu trebuia să fiu gazda perfectă.

După ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie. Sorin s-a retras la televizor, Maria s-a dus la culcare obosită și tristă că nu apucase să se joace cu mine. Am început să plâng în surdină, încercând să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, am luat o decizie radicală. Am anunțat familia că anul viitor nu vom mai face petrecere mare. Vreau să fim doar noi patru: eu, Sorin, Maria și Vlad, băiețelul nostru mai mic. Vreau să mergem la munte sau să facem ceva doar pentru noi.

Reacțiile nu au întârziat:

— Cum adică nu mai facem petrecere? a exclamat mama la telefon. — Ce-o să zică lumea? Ce-o să creadă rudele?

— Ilinca, nu poți rupe așa tradiția! a intervenit tata. — E rușine!

Camelia a râs ironic:

— Normal că nu mai vrei, că niciodată nu ți-a ieșit nimic ca lumea…

Sorin m-a privit lung:

— Ești sigură că asta vrei? O să se supere toți pe tine…

Am simțit cum mă sufoc între așteptările lor și dorința mea de libertate. Am avut o discuție lungă cu Maria în acea seară.

— Mami, tu ești tristă din cauza petrecerii?

— Nu, puiule… Sunt tristă pentru că nu am fost cu tine cât mi-aș fi dorit.

— Atunci hai să facem anul viitor ceva doar noi două!

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă înțelege.

Lunile au trecut greu. Mama nu mi-a mai vorbit o vreme. Tata mă suna doar ca să-mi amintească „cum era pe vremuri”. Camelia mă bârfea pe la spate cu rudele. Dar eu am rezistat. Am început să merg la terapie și să-mi pun întrebări despre cine sunt eu cu adevărat și ce vreau pentru familia mea.

Când a venit ziua Mariei anul următor, am plecat la munte. Am stat într-o cabană mică, am făcut foc de tabără și am cântat împreună. Maria mi-a spus seara:

— A fost cea mai frumoasă zi de naștere!

M-am uitat la ea și am știut că am făcut ce trebuie. Dar când ne-am întors acasă, cutremurul a continuat: mama a venit supărată la ușă, tata nici nu m-a privit în ochi.

— Ne-ai făcut de râs! a țipat mama.

— Nu mai ești fata mea! a spus tata printre dinți.

Am plâns mult în acea noapte. Dar dimineața m-am uitat în oglindă și m-am văzut pe mine însămi — nu pe fata ascultătoare sau pe mama perfectă, ci pe Ilinca cea adevărată.

Acum mă întreb: oare câte dintre noi trăim vieți dictate de tradiții care ne sufocă? Câte avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?