Când trecutul bate la ușă: Povestea Mariei din Rupea

— Mamă, nu-l lăsa să intre! vocea lui Vlad răsună tăios din capătul holului, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile casei noastre din Rupea. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima îmi bătea nebunește. Doru, bărbatul care mă părăsise cu șaisprezece ani în urmă, stătea acum în fața mea, ud leoarcă, cu ochii roșii și obrajii suciți de suferință.

— Maria… te rog… n-am unde să mă duc. Nu vreau să mor pe stradă, a șoptit el, abia auzit.

Am simțit cum toate amintirile mă lovesc ca un val rece: serile în care îl așteptam să vină acasă, promisiunile lui deșarte, lacrimile mele ascunse de copii. Doru fusese dragostea tinereții mele, dar și cel care m-a lăsat singură cu doi băieți mici, fără niciun ban și fără vreo explicație. Ani de zile am muncit la croitorie zi și noapte ca să le pun ceva pe masă lui Vlad și Paul. Am învățat să nu mai aștept nimic de la nimeni.

— Mamă, dacă îl lași să intre, eu plec! Paul a apărut și el în hol, cu privirea încărcată de ură.

— Nu ești obligată să-l ajuți! a continuat Vlad. Ne-a abandonat! Ți-a făcut destul rău!

M-am uitat la Doru. Era doar o umbră a bărbatului pe care îl știam. Slăbit, cu hainele murdare și o tuse seacă ce-i zguduia pieptul. Am simțit o milă amară amestecată cu furie. Cum să-l las afară? Dar cum să-mi trădez copiii?

— Intră, am spus încet, fără să mă uit la băieți.

Doru s-a prăbușit pe scaunul din bucătărie. Am pus apă la fiert pentru ceai și am adus o pătură veche. Vlad a trântit ușa camerei lui, iar Paul s-a retras în sufragerie, bombănind.

— De ce ai venit acum? am întrebat după câteva minute de tăcere grea.

— Sunt bolnav… medicii spun că am nevoie de cineva care să aibă grijă de mine. N-am pe nimeni… doar pe voi.

M-am uitat la mâinile lui tremurânde. Îmi venea să țip: „Unde ai fost când aveam nevoie de tine? Când copiii tăi plângeau după tată?” Dar nu am spus nimic. M-am simțit prinsă într-o capcană între trecut și prezent.

Seara aceea a fost începutul unui coșmar. Vlad și Paul au refuzat să vorbească cu mine zile întregi. În fiecare dimineață îi vedeam cum îl privesc pe Doru cu dispreț, cum își strâng lucrurile și pleacă fără să salute. Casa noastră mică devenise un câmp de luptă.

Într-o zi, Vlad m-a tras deoparte:

— Mamă, nu vezi că te manipulează? Vrea doar să profite de tine! Nu merită nimic!

— E tatăl vostru… oricât de mult ne-a rănit, nu pot să-l las să moară singur.

— Pentru el ai muncit ca un sclav toată viața? Pentru el ai plâns nopți întregi? Nu vezi că nici acum nu-i pasă?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Avea dreptate. Dar nu puteam să-l alung pe Doru. Poate era slăbiciunea mea sau poate speranța că într-o zi va regreta tot ce ne-a făcut.

Într-o seară târzie, l-am găsit pe Doru plângând în bucătărie.

— Maria… îmi pare rău pentru tot. Am fost un laș. Am fugit când mi-a fost greu… Am crezut că pot începe o viață nouă, dar n-am găsit decât singurătate și boală.

L-am privit lung. Lacrimile lui nu mai aveau puterea să mă rănească, dar nici nu puteam uita anii pierduți.

— Nu știu dacă te pot ierta vreodată, Doru. Dar nu sunt omul care să lase un om bolnav pe drumuri.

Zilele au trecut greu. Paul a început să lipsească tot mai mult de acasă. Vlad s-a mutat la prietena lui din Brașov. M-am trezit singură cu Doru, îngrijindu-l ca pe un copil neputincios. Noaptea mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă sau dacă mi-am pierdut familia pentru totdeauna.

Într-o duminică dimineața, Paul s-a întors acasă. S-a așezat la masă fără să spună nimic. După câteva minute de tăcere apăsătoare, a izbucnit:

— Mamă, nu pot să te înțeleg! Cum poți avea milă pentru omul care ne-a distrus copilăria?

— Poate că nu e vorba despre milă… ci despre a nu deveni ca el. Dacă l-aș alunga acum, ce fel de om aș fi?

Paul a oftat adânc și a ieșit afară fără răspuns.

Au trecut luni întregi până când Vlad și Paul au început să accepte prezența lui Doru în casă. Boala lui s-a agravat rapid. Într-o noapte geroasă de februarie, Doru s-a stins în liniște, ținându-mă de mână.

La înmormântare au venit puțini oameni. Vlad și Paul au stat lângă mine fără să spună nimic. După slujbă, Vlad m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp:

— Mamă… poate ai avut dreptate. Poate că iertarea e mai grea decât ura.

Acum casa e din nou goală și liniștită. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut prea mult din mine încercând să salvez ce nu mai putea fi salvat.

Oare cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât din ceea ce facem pentru ceilalți e cu adevărat pentru ei sau doar pentru liniștea noastră?