Când trecutul bate la ușă: Povestea mea la 60 de ani

— Nu pot să cred că fac asta la vârsta mea, mi-am spus în timp ce mâna îmi tremura pe soneria veche, scorojită. În jurul meu, cartierul din Pitești părea neschimbat, dar eu eram alta. În spatele ușii, undeva, era el — Doru, băiatul cu ochi verzi care-mi furase inima în liceu și pe care nu-l mai văzusem de peste patruzeci de ani. M-am întrebat pentru a mia oară dacă nu cumva greșesc, dacă nu ar trebui să mă întorc acasă la soțul meu, Petre, și la nepoții care mă așteptau mereu cu prăjituri calde.

Dar nu m-am întors. Am apăsat soneria și am simțit cum inima îmi bate nebunește. Ușa s-a deschis încet și în fața mea a apărut o femeie de vârsta mea, cu părul grizonat, ochi căprui și trăsături atât de familiare încât am făcut un pas înapoi.

— Bună ziua… pot să vă ajut cu ceva? m-a întrebat ea politicos, dar cu o umbră de suspiciune.

Am rămas fără cuvinte câteva secunde. Parcă mă priveam într-o oglindă care-mi arăta nu doar chipul, ci și toate regretele și dorurile adunate într-o viață.

— Îl caut pe Doru… Doru Ionescu. E acasă? am reușit să spun, vocea tremurându-mi.

Femeia a ezitat. — Da, e soțul meu. Dar… dumneavoastră sunteți?

— Mă numesc Mariana Popescu. Am fost colegi de liceu… am venit doar să-l salut după atâția ani.

A urmat o tăcere grea. Femeia m-a privit lung, apoi m-a poftit în holul răcoros al casei. Pe pereți erau fotografii cu Doru, mai tânăr sau mai bătrân, mereu cu aceeași privire blândă. Într-una dintre poze era și ea — sau poate eu? — ținând de mână o fată adolescentă.

— Doru! Avem vizită! a strigat ea spre camera din spate.

În câteva clipe, Doru a apărut în prag. S-a oprit brusc când m-a văzut. Ochii lui verzi s-au mărit de uimire și pentru o clipă am văzut băiatul de altădată.

— Mariana… ești tu? a șoptit el.

Am dat din cap, incapabilă să vorbesc. Femeia ne privea pe amândoi, iar între noi plutea un aer greu de nespusuri.

— Poftiți la o cafea, a spus ea într-un final, încercând să spargă gheața.

Ne-am așezat la masă. Doru părea copleșit de emoție. Soția lui — Ana — încerca să pară relaxată, dar mâinile îi tremurau ușor când turna cafeaua.

— Ce te aduce aici după atâta vreme? a întrebat el, evitând să mă privească direct.

— Nu știu… Poate dorința de a înțelege ce s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi despărțit atunci…

Ana s-a uitat la mine cu o tristețe pe care am recunoscut-o imediat: era aceeași pe care o simțisem eu de atâtea ori în oglindă.

— Știi… și eu mi-am pus întrebarea asta ani la rând, a spus ea încet. Și eu am avut un „dacă” al meu.

Am rămas tăcuți câteva minute. Doru a oftat adânc.

— Mariana, viața nu ne-a lăsat să alegem mereu. Tata s-a îmbolnăvit atunci și a trebuit să rămân aici, să-l ajut pe el și pe mama. Tu ai plecat la București…

— Și-am crezut că m-ai uitat… că nu te-ai mai gândit niciodată la mine…

Doru a zâmbit trist. — Niciodată nu te-am uitat. Dar timpul trece și uneori ne trezim că trăim viețile altora.

Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am simțit un nod în gât. Ce căutam eu aici? De ce venisem să răscolesc trecutul?

Doru m-a privit lung.

— Mariana, ai fost prima mea iubire. Dar Ana mi-a fost sprijin când totul s-a prăbușit în jurul meu. Fără ea nu știu dacă aș fi reușit să merg mai departe.

Am dat din cap. Știam că are dreptate. Și eu îl aveam pe Petre — omul care mi-a stat alături la bine și la greu, chiar dacă nu l-am iubit niciodată cu aceeași intensitate ca pe Doru.

— Știi ce e ciudat? am spus încet. Când am văzut-o pe Ana… parcă m-am văzut pe mine însămi. Parcă am trăit aceeași viață în două case diferite.

Doru a zâmbit amar.

— Poate că toate femeile din generația noastră seamănă puțin între ele. Poate că toate am fost nevoite să ne sacrificăm visele pentru familie, pentru copii…

Am plecat după o oră, cu sufletul greu și totuși ușurat. Pe drum spre gară mi-am sunat fiica, Irina.

— Mamă, unde ești? Te simt altfel la voce…

— Sunt bine, draga mea. Doar că uneori trebuie să te întorci în trecut ca să poți merge mai departe.

În trenul spre București, privind pe geam câmpurile galbene de toamnă târzie, m-am întrebat: Oare câte femei ca mine trăiesc cu dorința nespusă de a-și regăsi prima iubire? Oare merită să răscolești trecutul sau e mai bine să-l lași acolo unde e?

Poate că răspunsul nu există — sau poate fiecare trebuie să-l găsească singur.