Când trecutul bate la ușă: Povestea mea la 60 de ani

— Nu pot să cred că fac asta, mi-am spus în timp ce mâna mea tremura pe soneria veche, scorojită de la poarta casei din strada Salcâmilor. Era o după-amiază de mai, cu miros de liliac și ploaie abia trecută, iar eu, la 60 de ani, mă simțeam ca o adolescentă care urmează să-și mărturisească primul secret.

— Ce cauți aici, mama? m-a întrebat fiica mea, Irina, cu voce joasă la telefon, cu o seară înainte. — De ce vrei să-l vezi pe Doru după atâta timp? Nu ți-e bine cu tata? Nu suntem noi destul?

N-am știut ce să-i răspund. Poate că nu era vorba nici de Doru, nici de tata, nici de ei. Era despre mine. Despre fata care am fost cândva, pe care am îngropat-o sub ani de compromisuri, de tăceri și de zâmbete forțate la mesele de duminică.

Am apăsat soneria. Dincolo de ușă, am auzit pași. Inima îmi bătea în piept ca atunci când, la 18 ani, fugeam cu Doru pe dealurile din spatele liceului, visând la o viață care nu avea să fie niciodată a noastră. Ușa s-a deschis încet. În prag a apărut o femeie. Avea părul cărunt, ochii verzi și o privire pe care am recunoscut-o imediat: era a mea. M-am uitat la ea ca într-o oglindă care-mi arăta nu doar ridurile, ci și toate întrebările nespuse.

— Bună ziua… am început, dar vocea mi s-a frânt. — Îl caut pe Doru. Sunt… mă numesc Mariana.

Femeia m-a privit lung, apoi a zâmbit trist.

— Știam că o să vii într-o zi, a spus ea. — Eu sunt Ana. Soția lui Doru. Dar el nu mai e aici de doi ani. A murit.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să-mi adun gândurile. Nu știam dacă să plâng sau să fug. Ana m-a invitat înăuntru, iar eu am intrat ca într-un vis din care nu mă puteam trezi.

În sufragerie, pe perete, era o fotografie cu Doru tânăr, cu același zâmbet ștrengar pe care-l purta când îmi promitea că o să fugim la mare, doar noi doi. Pe masă, o cană de ceai aburindă și o carte deschisă. Ana s-a așezat în fața mea și m-a privit direct în ochi.

— Știi, Doru mi-a vorbit despre tine. Nu mult, dar destul cât să înțeleg că ai fost prima lui iubire. Că nu te-a uitat niciodată.

Am simțit un nod în gât. — Și tu? Cum ai putut să trăiești cu asta?

Ana a zâmbit amar. — Toți trăim cu fantomele noastre, Mariana. Eu am ales să-l iubesc așa cum era. Cu tot cu trecutul lui. Dar tu? Tu ai reușit să-l uiți?

Nu am răspuns. Am privit pe fereastră, la ploaia care începea din nou să bată în geam. Am simțit cum toate amintirile mă năpădesc: scrisorile pe care nu le-am mai trimis, promisiunile pe care nu le-am mai rostit, decizia de a rămâne cu Ion, soțul meu, pentru că era „potrivit”, „serios”, „un om de familie”. Dar niciodată Doru.

— De ce ai venit acum? m-a întrebat Ana.

— Nu știu… Poate ca să mă iert. Sau să-l iert pe el. Sau să înțeleg dacă am făcut bine că am ales alt drum.

Ana a oftat. — Știi ce mi-a spus Doru înainte să moară? Că regretă că nu a avut curajul să fie fericit. Că a trăit mereu cu jumătate de inimă. Și că poate nici tu n-ai fost vreodată întreagă.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Am stat așa, în tăcere, două femei care au iubit același bărbat și care au pierdut, fiecare în felul ei.

Când am ieșit din casă, ploaia se oprise. Am mers pe jos până la gară, cu pași mici, încercând să-mi adun gândurile. Acasă mă așteptau Ion și Irina, cu întrebări la care nu aveam răspunsuri. În seara aceea, la cină, Ion m-a privit lung.

— Ai găsit ce căutai?

Am dat din cap că nu știu. Irina a tăcut. Am simțit că între noi s-a așezat o liniște grea, ca o pătură udă. Noaptea, m-am uitat la tavan și m-am întrebat dacă nu cumva toți trăim vieți pe jumătate, de frică să nu rănim sau să nu fim răniți.

A doua zi, am găsit în buzunar o fotografie veche cu mine și Doru, râzând pe o bancă în parc. Am plâns. Nu pentru ce am pierdut, ci pentru ce n-am avut curajul să trăiesc.

Acum, la 60 de ani, mă întreb: oare putem vreodată să ne împăcăm cu alegerile noastre? Sau rămânem mereu prizonierii trecutului, oricât de departe am fugi de el?