Când trecutul sună la ușă: Povestea unei iubiri renăscute după pierdere

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când tu te pierzi în amintiri și nu vrei să vezi că viața merge înainte!

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Era o dimineață obișnuită de aprilie, dar cuvintele ei au tăiat aerul ca o lamă. M-am oprit din spălatul vaselor și am privit-o: ochii ei albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui ei, erau plini de lacrimi și furie.

— Ioana, nu e atât de simplu… am șoptit, încercând să-mi țin vocea fermă. Nu poți să înțelegi ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață și să simți că lipsește o parte din tine.

— Dar noi? Noi nu contăm? Eu, Vlad, nepoții tăi? Mereu spui că ești bine, dar nu ești! Te-ai închis în tine și nu mai lași pe nimeni să se apropie!

Am vrut să-i spun că are dreptate. Că după moartea lui Doru, soțul meu, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de zile identice: cumpărături la piață, grija pentru nepoți, grădina din spatele casei. Că singurătatea era ca un palton vechi: mă încălzea cu amintiri, dar mă și sufoca. Dar n-am spus nimic. Doar am oftat și am continuat să frec farfuria deja curată.

După ce Ioana a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. M-am așezat la masa din bucătărie și am privit poza lui Doru de pe perete. Zâmbea larg, cu ochii lui blânzi, parcă încercând să-mi spună că totul va fi bine. Dar nu era bine. Nu mai simțisem nimic pentru niciun bărbat de când el plecase. Nici măcar nu puteam privi vreunul fără să mă simt vinovată.

În acea după-amiază, telefonul a sunat. Un număr necunoscut. Am răspuns fără chef.

— Bună, Ana? Sunt Radu… Radu Popescu. Nu știu dacă îți amintești de mine… am fost colegi la liceu.

Am simțit cum inima mi se oprește o clipă. Radu! Nu-l mai văzusem de la banchetul de absolvire. Era băiatul rebel al clasei, cel care mă făcea să râd până la lacrimi și care mi-a scris primul bilet de dragoste.

— Radu? Ce surpriză! Cum… cum ai dat de mine?

— Am întrebat-o pe Maria, colega noastră. Mi-a spus că ești tot în oraș. M-am gândit… poate vrei să bem o cafea și să povestim despre vremurile bune.

Am ezitat. O parte din mine voia să spună nu. Ce rost avea? Dar altceva, ceva adânc ascuns sub straturi de durere și resemnare, a spus da.

Ne-am întâlnit la cofetăria veche din centru. Radu era schimbat: părul grizonat, riduri fine la colțurile ochilor, dar același zâmbet ștrengăresc. Am vorbit ore întregi despre liceu, profesori, glume vechi. Pentru prima dată după mult timp am râs cu poftă.

— Știi, Ana… mereu am regretat că nu ți-am spus ce simțeam atunci. Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite.

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Nu mai eram adolescenta timidă de atunci, dar inima mea bătea nebunește.

După acea întâlnire au urmat altele. Plimbări prin parc, seri lungi la telefon. Radu era văduv și el; își pierduse soția cu doi ani înainte. Ne-am povestit durerile și ne-am plâns unul pe umărul celuilalt. Încet-încet, am început să simt din nou fluturi în stomac.

Dar fericirea mea nou-descoperită a stârnit furtuni acasă.

— Cum poți să faci asta? — mi-a strigat Vlad într-o seară când a venit pe neașteptate și l-a găsit pe Radu la mine acasă. Tata abia a murit acum trei ani! Cum poți să-l înlocuiești așa repede?

— Vlad, nu-l înlocuiesc pe tatăl tău! Nimeni nu poate face asta! Dar și eu am dreptul la fericire…

— Fericire? La vârsta asta? Ce vor zice vecinii? Ce vor spune copiii mei când vor vedea că bunica are un iubit?

M-am simțit mică și vinovată. Oare chiar greșeam? Oare dragostea nu mai are voie să existe după o anumită vârstă? Am plâns toată noaptea aceea.

Radu m-a ținut în brațe și mi-a șoptit:

— Ana, nu trăim pentru gura lumii. Trăim pentru noi. Dacă tu vrei să renunți la mine pentru liniștea lor… spune-mi acum.

Nu i-am răspuns atunci. Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare și priviri acuzatoare din partea copiilor mei. Ioana nu-mi mai vorbea decât monosilabic; Vlad mă evita complet.

Într-o dimineață m-am uitat lung în oglindă. Ridurile din jurul ochilor erau mai adânci ca niciodată, dar ochii mei străluceau altfel — cu speranță. Mi-am dat seama că nu pot trăi doar pentru ceilalți.

Am chemat copiii la masă și le-am spus:

— Știu că vă e greu să mă vedeți altfel decât mama voastră văduvă și tristă. Dar eu sunt încă vie. Îl voi iubi mereu pe tatăl vostru, dar merit să fiu fericită din nou. Dacă nu puteți accepta asta acum… sper ca într-o zi să mă înțelegeți.

A fost greu. Au trecut luni până când Ioana a venit cu nepoții la mine fără să-l ignore pe Radu. Vlad încă se uită urât când îl vede, dar începe să accepte că viața merge înainte.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea târzie e un act de curaj sau de egoism. Dar când Radu mă ia de mână și râdem împreună ca doi adolescenți bătrâni, știu că sufletul meu a ales corect.

Oare câți dintre noi îndrăznesc să-și dea voie să iubească din nou după ce au pierdut totul? Sau ne lăsăm mereu sufocați de așteptările celor din jur?