Când trei înseamnă prea mult: Povestea unei despărțiri neașteptate

— Nu pot, Irina. Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Ținea mâinile în păr, ca și cum ar fi vrut să-și smulgă gândurile din rădăcină. Eu stăteam pe scaun, cu testul de sarcină în mână, încercând să-mi controlez respirația. Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape că nu-i mai auzeam cuvintele.

— Vlad, te rog… Nu e vina nimănui. S-a întâmplat, pur și simplu. O să fie bine, o să ne descurcăm, ca de fiecare dată.

El a izbucnit într-un râs amar, aproape isteric.

— Ca de fiecare dată? Irina, nu vezi că abia ne descurcăm cu doi? Facturile, grădinița, ratele la bancă… Și tu vrei să mai aduci un copil în haosul ăsta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când vorbeam despre greutăți, dar niciodată nu-l văzusem atât de speriat. Sau, poate, atât de furios. M-am ridicat încet, încercând să-l ating pe umăr, dar s-a tras înapoi, ca și cum mâna mea ar fi fost o amenințare.

— Vlad, e copilul nostru. Nu pot… nu pot să renunț la el. Nu pot să fac asta.

A tăcut o clipă, apoi a lovit cu pumnul în masă, făcând să sară o cană pe jos.

— Atunci tu alegi! Tu alegi să ne distrugi viața tuturor!

Cuvintele lui au plutit în aer, grele, tăioase. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, în timp ce copiii dormeau în camera lor, neștiutori de furtuna care se abătea peste noi.

A doua zi, Vlad a plecat la serviciu fără să-mi spună nimic. Zilele au trecut într-o tăcere apăsătoare, fiecare dintre noi evitând privirea celuilalt. Încercam să mă agăț de rutina zilnică — să-i duc pe Daria și Radu la grădiniță, să gătesc, să fac curat, să mă prefac că totul e normal. Dar în fiecare seară, când puneam capul pe pernă, simțeam cum mă sufocă spaima: dacă Vlad chiar nu va putea accepta acest copil?

Mama mea, Maria, a venit într-o zi pe neașteptate. M-a găsit plângând în baie, cu mâinile strânse pe burtă.

— Irina, ce-ai pățit, mamă?

I-am spus totul, printre sughițuri și lacrimi. Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— Bărbații nu înțeleg mereu. Dar tu trebuie să fii tare pentru copiii tăi. Și pentru tine.

În seara aceea, Vlad s-a întors acasă târziu, mirosind a țigară și a oboseală. S-a așezat pe marginea patului și a spus, fără să mă privească:

— Nu pot, Irina. Nu pot să fiu tată pentru încă un copil. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de o pauză.

— O pauză? — am repetat, nevenindu-mi să cred.

— Da. O să stau la frate-miu o vreme. Poate… poate așa o să-mi dau seama ce vreau.

A doua zi, Vlad și-a făcut bagajul și a plecat. Copiii au întrebat unde e tata, iar eu am inventat o poveste despre serviciu și drumuri lungi. În realitate, simțeam că mă prăbușesc. Prietenele mele, Andreea și Simona, încercau să mă încurajeze la telefon, dar niciuna nu știa ce să spună cu adevărat.

Lunile au trecut greu. Sarcina avansa, iar Vlad venea din ce în ce mai rar pe la noi. Uneori aducea bani, alteori doar promisiuni. Într-o zi, l-am găsit pe Radu plângând în camera lui.

— Mami, de ce nu mai vine tati acasă?

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns la piept și i-am spus că tata are nevoie de timp, dar că îi iubește pe amândoi. În noaptea aceea, am plâns până am adormit.

Când a venit momentul nașterii, eram singură în salonul de la maternitatea din Ploiești. Mama era cu copiii acasă, iar Vlad nu răspundea la telefon. Am născut o fetiță perfect sănătoasă, pe care am numit-o Ana. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că tot zbuciumul din ultimele luni a meritat. Dar bucuria mi-a fost umbrită de absența lui Vlad.

După ce am ajuns acasă, Vlad a venit să o vadă pe Ana. A stat cinci minute, i-a adus o jucărie și a plecat fără să spună prea multe. În acea seară, am primit un mesaj de la el: „Îmi pare rău, Irina. Nu pot să mă întorc. Am nevoie de altceva de la viață.”

Am simțit că mă prăbușesc. Am urlat în pernă, am spart o farfurie, am vrut să fug, dar copiii dormeau și aveau nevoie de mine. În zilele următoare, am mers la notar și am început procedura de divorț. Mama m-a ajutat cu copiii, iar eu am început să lucrez de acasă, făcând traduceri pentru o firmă din București. Fiecare zi era o luptă — cu oboseala, cu lipsurile, cu întrebările copiilor, cu privirile vecinilor.

Au trecut doi ani de atunci. Ana merge acum de mână cu Daria și Radu la grădiniță. Vlad vine rar, plătește pensia alimentară, dar nu mai e parte din viața noastră. Am învățat să mă descurc singură, să nu mai aștept nimic de la nimeni. Dar uneori, noaptea, mă întreb: unde am greșit? De ce un copil în plus a fost prea mult pentru omul pe care l-am iubit?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie are limitele ei, iar dragostea nu e întotdeauna suficientă. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi renunțat la copil sau la bărbatul pe care l-ați iubit? Și cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți, fără să ne pierdem cu totul?