Când un cadou destramă o familie: Povestea unei nurori și a unei soacre într-o zi de sărbătoare

— Nu trebuia să faci asta, Ana! vocea Elenei a tăiat aerul din sufragerie ca o lamă rece. Toți au amuțit, iar eu am rămas cu mâna întinsă, ținând cutia frumos împachetată, cu fundiță roșie. Era ziua ei de naștere, iar eu îmi dorisem atât de mult să-i fac o surpriză. Am ales un șal din mătase, cusut manual, știind că îi plac lucrurile fine. Dar privirea ei, plină de reproș, m-a făcut să mă simt ca un intrus.

— E doar un cadou, Elena, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea deja se ridicase de la masă, cu obrajii aprinși.

— Nu ai înțeles niciodată ce-mi place mie! Ai venit aici și ai stricat totul! a izbucnit ea, aruncând cutia pe masă. Soțul meu, Radu, a încercat să intervină.

— Mamă, te rog… Ana s-a străduit mult…

— Să se străduiască pentru familia ei, nu pentru mine! a răspuns Elena, cu vocea tremurândă. De când a intrat în casa asta, nimic nu mai e la fel!

Mi-am simțit ochii arzând. Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Toți ceilalți – sora lui Radu, Camelia, și soțul ei, Sorin – priveau în jos, evitând să se implice. Tensiunea era atât de densă încât puteai să o tai cu cuțitul.

Am fugit în bucătărie, încercând să-mi ascund lacrimile. M-am sprijinit de chiuvetă și am tras aer adânc în piept. De câte ori nu mi-am promis că nu voi mai plânge din cauza Elenei? De câte ori nu mi-am spus că trebuie să fiu mai puternică?

Radu a venit după mine.

— Ana, nu-i lua în seamă vorbele. Știi cum e mama…

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu cea care încearcă! Mereu sunt greșită în ochii ei. Niciodată nu sunt destul de bună!

El m-a luat în brațe, dar eu m-am tras ușor.

— Poate ar trebui să plecăm… Poate nu e locul meu aici.

— Nu spune asta! Tu ești soția mea. Aici ești acasă.

Dar oare chiar eram? De când mă măritasem cu Radu, simțisem mereu privirea critică a Elenei. Orice făceam era analizat: cum găteam sarmalele, cum aranjam masa de Crăciun, chiar și cum îmi țineam copilul în brațe. Când am rămas însărcinată cu Ilinca, Elena a venit cu sfaturi la fiecare pas și m-a corectat la fiecare gest.

— Pe vremea mea nu făceam așa! spunea ea mereu.

Am încercat să-i câștig încrederea: i-am dus flori fără motiv, am gătit rețetele ei preferate, am mers împreună la biserică duminica. Dar nimic nu părea suficient.

În acea seară de aniversare, după ce musafirii au plecat și casa s-a golit de voci și râsete false, am rămas singură pe canapea. Ilinca dormea liniștită în camera ei. Radu spăla vasele în liniște. M-am uitat la cutia cu șalul refuzat și m-am întrebat unde am greșit.

A doua zi dimineață, Elena a venit la noi în bucătărie. Avea ochii umflați de nesomn.

— Ana… a început ea ezitant. Poate am exagerat aseară. Dar tu trebuie să înțelegi că familia asta are regulile ei. Eu am muncit o viață întreagă ca să țin totul împreună. Nu vreau ca lucrurile să se schimbe.

Am simțit un val de furie și tristețe.

— Dar eu? Eu nu fac parte din familia asta? Nu contează ce simt eu?

Elena a oftat adânc.

— E greu să accepți schimbarea când ai pierdut atât de mult… Tatăl lui Radu a murit tânăr. Am crescut copiii singură. Poate că mi-e teamă că o să pierd și ce mi-a mai rămas.

Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Dar tot nu era o scuză pentru felul în care mă trata.

— Nu vreau să-ți iau locul, Elena. Vreau doar să fiu acceptată.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Poate că nici eu nu știu cum să fac asta…

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit între noi. Dar rana rămâne acolo – o tăietură fină care se deschide la fiecare gest greșit sau cuvânt spus pe jumătate. Sunt zile când mă simt puternică și zile când mă întreb dacă merită să continui lupta asta pentru acceptare.

Uneori mă uit la Ilinca și mă întreb: oare va trebui și ea să lupte pentru locul ei într-o familie? Oare dragostea și acceptarea trebuie câștigate mereu cu atâta trudă? Sau putem vreodată să fim primiți pur și simplu pentru cine suntem?