Când viața nu mai are program: Povestea Mariei după pensionare

— Mamă, iar ai uitat să stingi lumina la baie! De câte ori să-ți spun?

Vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios din hol. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu e prima dată când mă ceartă pentru nimicuri. De când am ieșit la pensie, simt că fiecare gest al meu e greșit. Parcă nu mai am loc în propria casă.

Am lucrat 42 de ani ca bibliotecară la Biblioteca Județeană din Pitești. Îmi plăcea să simt mirosul cărților vechi, să văd copiii cum descoperă lumi noi printre rafturi. Aveam un rost, un program, oameni care mă salutau cu respect. Acum… mă trezesc dimineața și nu știu de ce să mă ridic din pat.

Soțul meu, Doru, a murit acum șapte ani. De atunci, Irina m-a adus la ea, să nu fiu singură. Are doi copii, Vlad și Ana, adolescenți care mă privesc ca pe o piesă de mobilier vechi. Irina lucrează mult, e mereu obosită și nervoasă. Ginerele meu, Paul, mă salută politicos, dar simt că îl deranjez cu prezența mea.

Într-o zi de martie, când ploua mocnit, am încercat să-i pregătesc Anei prăjitura preferată cu mere. A venit în bucătărie și a spus fără să se uite la mine:

— Nu mai mâncăm dulciuri, bunico. Mami zice că ne îngrașă.

Am lăsat tava pe masă și am ieșit încet. M-am dus în camera mea și am plâns în pernă. Nu pentru prăjitură, ci pentru că nu mai știam cum să fiu de folos.

Zilele au început să semene între ele: cafeaua amară dimineața, televizorul care bâzâie toată ziua, pașii grăbiți ai Irinei pe hol, ușa trântită a lui Vlad când vine de la liceu. Am încercat să mă ofer să-i ajut la teme:

— Lasă, bunico, nu mai facem ca pe vremea ta! — mi-a spus Vlad râzând ironic.

M-am simțit inutilă. O povară. O umbră care se strecoară prin casă fără să fie văzută.

Într-o seară, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu o prietenă:

— Nu mai pot cu mama! Parcă tot timpul trebuie să am grijă de ea… Nu pricepe nimic din ce-i spun!

M-am simțit mică și rușinată. Am vrut să plec, dar unde? Casa mea din sat e vândută, prietenele mele sunt fie plecate la copii în străinătate, fie bolnave.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o fotografie veche cu mine tânără, zâmbind printre rafturile bibliotecii. Mi-am amintit cât de vie mă simțeam atunci. Am decis că trebuie să fac ceva.

Am ieșit în parc și m-am așezat pe o bancă. Lângă mine s-a așezat o doamnă cu părul alb, cu un baston frumos sculptat.

— Bună ziua! — mi-a spus ea zâmbind cald. — Eu sunt Elena. Veniți des aici?

Am început să vorbim. Și ea era văduvă, și ea se simțea singură după pensionare. Mi-a povestit despre un club de lectură pentru seniori la Casa de Cultură.

— Veniți și dumneavoastră! Ne întâlnim joia. Citim, povestim… E tare bine să ai cu cine schimba o vorbă!

Am mers cu inima strânsă prima dată. Dar acolo am găsit oameni ca mine: profesori pensionari, contabile, chiar și un fost actor de la teatru. Am început să citesc poezii cu voce tare, să povestesc despre autori români uitați.

După câteva luni, am prins curaj și am propus să organizăm o expoziție de carte veche la bibliotecă. Am sunat fosta mea colegă, doamna Popescu:

— Maria! Ce surpriză! Avem nevoie de ajutorul tău! Nimeni nu știe catalogul ca tine!

Am simțit cum mi se umple sufletul de bucurie. Am petrecut zile întregi printre rafturi, explicând tinerilor voluntari cum se sortează cărțile rare.

Când am venit acasă cu ochii strălucind de entuziasm și le-am povestit celor din familie ce fac, Irina m-a privit mirată:

— Nu știam că mai ai atâta energie…

Vlad mi-a cerut timid să-l ajut la un referat despre literatura interbelică.

Ana a venit într-o seară la mine în cameră:

— Bunico… îmi citești ceva înainte de culcare?

Am simțit că mă întorc la viață. Că nu sunt doar o povară sau o umbră. Că pot fi din nou utilă.

Acum știu: nu vârsta decide dacă suntem sau nu necesari. Ci curajul de a ne regăsi locul și de a ne face vocea auzită.

Mă întreb: câți dintre noi renunță prea devreme la visuri doar pentru că ceilalți ne spun că „nu mai e vremea”? Oare câți bătrâni ar putea fi fericiți dacă ar avea curajul să iasă din cameră și să-și caute din nou rostul?