Când viața te rupe în două: Povestea mea și a lui Dănuț

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe tata cum se uită la mine de parcă aș fi vinovată pentru tot ce s-a întâmplat! am izbucnit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești. Mama, cu mâinile ei muncite și ochii roșii de nesomn, a oftat adânc și a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras instinctiv. Simțeam că nu mai pot primi niciun fel de alinare, că orice atingere mă arde.

Totul s-a întâmplat într-o seară rece de noiembrie. Dănuț, băiatul meu de șapte ani, era răcit. Eu eram obosită după o zi lungă la serviciu, la fabrica de confecții. Tata, ca de obicei, bombănea prin casă că nu e destulă mâncare, că facturile ne sufocă. Soțul meu, Radu, era la muncă în Germania. Îi simțeam lipsa ca o rană deschisă. În acea seară, Dănuț a făcut febră mare. Am sunat la medicul de familie, dar mi-a spus să-i dau paracetamol și să-l urmăresc. Am făcut exact asta. Dar la miezul nopții, febra nu scădea. L-am luat în brațe și am fugit cu el la spital. Acolo, totul s-a derulat ca într-un coșmar: asistentele alergau, medicii vorbeau între ei cu voci joase, iar eu stăteam pe un scaun rece, cu palmele transpirate și inima cât un purice.

După două ore, un doctor tânăr a venit la mine și mi-a spus cu voce stinsă: „Îmi pare rău… Am făcut tot ce am putut.” Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am urlat, am plâns, am implorat să fie o greșeală. Dar nu era. Dănuț nu mai era.

De atunci, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Tata nu-mi vorbește decât monosilabic. Mama încearcă să mă ajute, dar nu știe cum. Radu a venit acasă pentru înmormântare, dar între noi s-a ridicat un zid de tăcere și reproșuri nerostite. „Dacă eram eu acasă…”, mi-a spus el într-o seară, cu vocea spartă. „Poate că…” Nu a terminat fraza. Nici nu era nevoie.

Vecinii au început să șușotească pe la colțuri: „Săraca fată…”, „Dar oare n-a greșit cu ceva?” Am început să evit oamenii, să nu mai ies din casă decât când e absolut necesar. La serviciu, colegele mă privesc cu milă sau cu teamă, ca și cum durerea mea ar fi contagioasă.

Într-o zi, mama a venit la mine cu o farfurie de ciorbă caldă. „Trebuie să mănânci ceva, Maria”, mi-a spus blând. Am izbucnit: „De ce? Pentru cine? Pentru ce să mai trăiesc?” S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi și mi-a spus: „Pentru tine, fată dragă. Pentru că viața merge înainte, oricât de nedreaptă ar fi.”

Nopțile sunt cele mai grele. Mă trezesc din somn cu inima bătând nebunește, convinsă că l-am auzit pe Dănuț strigându-mă din camera lui. Merg acolo și găsesc doar jucăriile lui preferate – mașinuța roșie fără o roată, ursulețul cu ochiul lipsă – și mă prăbușesc pe podea plângând.

Într-o seară, tata a intrat în camera mea fără să bată. S-a așezat pe marginea patului și a spus încet: „Știu că mă urăști acum. Și eu mă urăsc pentru că n-am fost un tată mai bun pentru tine… pentru el.” L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea asta.

Radu a început să bea tot mai des. Într-o noapte s-a întors acasă târziu și m-a acuzat că nu am făcut destul pentru copilul nostru. „Ai fi putut să-l duci mai devreme la spital! Ai fi putut să insiști!” Am urlat unul la altul până când mama a venit să ne despartă. După aceea, Radu a plecat din nou în Germania și nu mi-a mai dat niciun semn de viață.

Au trecut luni de zile. Încerc să mă adun, să merg la serviciu, să fac curat prin casă, dar totul pare lipsit de sens. Odată am găsit un desen de-al lui Dănuț: o casă galbenă cu un soare mare pe cer și trei oameni zâmbind – eu, el și Radu. Am plâns ore întregi ținând foaia la piept.

Într-o duminică dimineață am ieșit în parc pentru prima dată după mult timp. Am văzut o fetiță alergând după un porumbel și am simțit o durere ascuțită în piept. Dar apoi am observat cum mama ei o privea cu dragoste și grijă și mi-am dat seama că lumea merge înainte chiar dacă sufletul meu e sfâșiat.

Nu știu dacă voi putea vreodată să iert sau să uit. Nu știu dacă familia mea va mai fi vreodată întreagă sau dacă Radu se va întoarce vreodată acasă. Dar știu că trebuie să încerc să trăiesc mai departe – pentru mine, pentru amintirea lui Dănuț.

Mă întreb uneori: cât de mult poate duce un om înainte să se rupă? Și dacă ne rupem… putem oare vreodată să ne lipim la loc?