Când visele de nuntă devin coșmaruri: Povestea mea din ziua cea mare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână scrisoarea găsită în buzunarul hainei tatălui meu. Era ora șapte dimineața, cu doar câteva ore înainte de cununia religioasă, iar în casa noastră din Ploiești plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată. Irina, viitoarea mea soție, încerca să mă liniștească, dar ochii ei trădau aceeași panică pe care o simțeam și eu.

Scrisoarea era de la o femeie pe care nu o cunoșteam, dar care îi scria tatălui meu cu o intimitate care m-a făcut să-mi pierd echilibrul. „Nu pot să vin azi la nuntă, dar să știi că te iubesc și că mereu vei fi al meu”, scria ea. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Cum să merg la altar când familia mea se destramă chiar sub ochii mei?

— Vlad, te rog, nu face o scenă acum! a șoptit mama, încercând să-mi smulgă scrisoarea din mână. — Avem invitați, avem rude venite din toată țara! Nu poți să strici totul pentru… pentru asta!

— Pentru asta? am izbucnit eu. Pentru faptul că tata are o amantă de ani de zile și tu ai știut? Și eu trebuie să mă prefac că totul e perfect?

Irina a intervenit, încercând să mă tragă deoparte:
— Vlad, hai să vorbim afară. Nu e momentul…

Am ieșit pe terasa casei, unde aerul rece de mai mi-a tăiat respirația. M-am uitat la Irina și am văzut în ochii ei frica – nu doar pentru ziua noastră, ci pentru viitorul nostru împreună.

— Dacă familia ta e așa… dacă tu ești așa… Vlad, eu nu vreau să trăiesc într-o minciună.

— Irina, nu eu am mințit! Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine. Cum să mă bucur azi?

În spatele nostru, ușa s-a deschis brusc și tata a apărut, cu fața palidă și ochii roșii.

— Vlad, trebuie să vorbim ca bărbații. Nu aici, nu acum. Te rog…

L-am urmat în biroul lui, unde mirosul de tutun vechi și rafturile pline de dosare îmi aminteau de copilărie. Tata s-a așezat greu pe scaun și a început să plângă în hohote.

— Am greșit, fiule. Dar te rog… nu lăsa greșelile mele să-ți distrugă viața. Irina e o fată bună. Nu merită asta.

— Dar tu? Tu meriți să fii iertat? Meriți ca eu să mă prefac azi că suntem o familie fericită?

Tata a tăcut. Am simțit pentru prima dată că el nu mai era stâlpul familiei noastre, ci un om slab, prins în propriile alegeri greșite.

Am ieșit din birou fără să spun nimic. În sufragerie, mama încerca să aranjeze florile pe masă, dar mâinile îi tremurau. Sora mea mai mică, Ana, plângea în camera ei pentru că rochia i se părea urâtă și nimeni nu avea timp de ea.

Telefonul a sunat insistent: era nașa care anunța că nu poate veni pentru că soțul ei făcuse infarct peste noapte. Unchiul meu din Bacău s-a certat cu tata la telefon pentru că nu i-a rezervat camera promisă la hotel. În curte, vecinii se uitau curioși peste gard la agitația din casa noastră.

La biserică am ajuns cu inima grea. Preotul ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg:
— Să vă dea Dumnezeu liniște și iubire!

Am simțit un nod în gât. Liniște? Iubire? Tot ce simțeam era rușine și furie.

La altar, Irina mi-a strâns mâna atât de tare încât aproape mi-a amorțit degetele. În timpul slujbei, am văzut-o pe mama ștergându-și lacrimile cu batista bunicii. Tata stătea cu privirea în pământ. Ana se juca nervoasă cu buchetul ei mic.

Când preotul ne-a întrebat dacă vrem să ne unim destinele „în fața lui Dumnezeu și a oamenilor”, am ezitat o clipă. Irina m-a privit direct în ochi:
— Vlad…?

Am spus „da” cu vocea abia auzită. O parte din mine voia să fug, să las totul baltă. Dar altceva m-a ținut acolo – poate speranța că noi vom fi altfel.

Petrecerea a fost un haos: DJ-ul a pus manele în loc de valsul nostru preferat; tortul s-a topit înainte să ajungem la el; Ana a vărsat vin roșu pe rochia Irinei; iar la final, tata a dispărut fără urmă.

Spre dimineață, când toți invitații plecaseră și casa era plină de resturi de baloane și pahare goale, am rămas singur cu Irina pe terasa unde totul începuse.

— Vlad, crezi că o să fim fericiți?

— Nu știu… Dar știu că vreau să încercăm. Să fim sinceri unul cu altul. Să nu repetăm greșelile părinților noștri.

Irina m-a îmbrățișat strâns și am simțit pentru prima dată liniște – nu pentru că totul era perfect, ci pentru că eram împreună în imperfecțiunea noastră.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți construite pe minciuni doar ca să păstrăm aparențele? Și cât curaj ne trebuie ca să rupem acest cerc vicios?