Când Vlad m-a trimis acasă: Singurătatea din căsnicie – Mărturia Anei

— Du-te la mama ta, Ana! Nu mai pot, am nevoie de liniște!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste mine, în timp ce tunetele răsunau afară și ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Țineam strâns în brațe pe Radu, băiețelul nostru de patru ani, care plângea și el, poate simțind tensiunea din aer. Am rămas nemișcată câteva secunde, cu inima bubuind în piept, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine. Vlad nu ridicase niciodată tonul la mine așa.

— Vlad, te rog… nu mă trimite nicăieri. E târziu, Radu e speriat…

— Nu mă interesează! Nu mai suport! Du-te!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la el, dar privirea lui era rece, străină. Parcă nu mai era omul cu care mă căsătorisem acum șapte ani. Am luat o geacă groasă peste pijama, l-am învelit pe Radu și am ieșit pe scări, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Pe drum spre mama, în taxiul care mirosea a tutun vechi și a ploaie, Radu a adormit cu capul pe umărul meu. Eu nu puteam să-mi opresc gândurile: unde greșisem? De ce ajunsesem aici?

Mama m-a primit fără întrebări. Mi-a făcut ceai și m-a lăsat să plâng în liniște. A doua zi dimineață, când am deschis ochii pe canapeaua veche din sufrageria copilăriei mele, am simțit pentru prima dată un gol imens. Nu eram nici acasă, nici la mine. Eram undeva între două lumi care nu mă mai voiau.

Au urmat zile lungi și grele. Vlad nu m-a sunat. Nici măcar să-l întrebe pe Radu dacă e bine. Mama încerca să mă încurajeze:

— Ana, poate are și el probleme la serviciu… Poate e doar o criză.

Dar eu știam că nu era doar atât. De luni bune, Vlad era absent. Venea târziu acasă, nu vorbea cu mine decât despre facturi sau despre ce trebuie cumpărat. Nu mai râdeam împreună, nu mai făceam planuri. Îl simțeam tot mai departe.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu, am găsit curajul să-l sun.

— Vlad… ce facem noi?

A tăcut mult timp.

— Nu știu, Ana. Poate ar trebui să stăm separați o vreme.

— Și Radu? Ce-i spun copilului?

— Spune-i ce vrei tu.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu pentru mine, ci pentru băiatul nostru care nu avea nicio vină.

Au trecut săptămâni. Am început să mă obișnuiesc cu noua rutină: duceam copilul la grădiniță, mergeam la serviciu (secretară la o clinică stomatologică), găteam cu mama și încercam să nu plâng prea mult noaptea. Colegele de la muncă mă priveau cu milă sau curiozitate. Uneori mă întrebau:

— Ana, dar nu vă împăcați? Pentru copil…

Dar eu nu mai voiam să aud clișeele astea. Pentru copil? Să trăiască într-o casă unde părinții nu-și vorbesc? Unde mama plânge pe ascuns?

Într-o zi de sâmbătă, Vlad a venit să-l vadă pe Radu. A stat puțin, i-a adus o mașinuță și a plecat repede. Nici măcar nu s-a uitat la mine.

După ce a plecat, mama mi-a spus:

— Ana, trebuie să te gândești la tine. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Avea dreptate. Dar cum să trăiesc altfel? Să divorțez? Să cresc singură un copil? Să mă întorc într-un apartament gol?

Într-o noapte, după ce am adormit greu, am visat că sunt din nou acasă cu Vlad și Radu. Râdeam toți trei la masă. Când m-am trezit, am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi am decis să merg la un psiholog. Mi-era rușine să recunosc că nu mai pot singură. Dar psiholoaga m-a ascultat fără să mă judece.

— Ana, ai dreptul să fii fericită. Să fii respectată.

Mi-au trebuit încă două luni să accept că povestea noastră s-a terminat. Când i-am spus lui Vlad că vreau divorțul, a tăcut mult timp.

— Cum vrei tu… a zis în cele din urmă.

Nu a luptat pentru noi. Nu a încercat să mă oprească.

Acum stau într-o garsonieră mică cu Radu. E greu, dar e liniște. Încerc să-i fiu mamă și tată. Seara îi citesc povești și îl țin strâns în brațe când visează urât.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea slabă sau prea egoistă. Dar apoi îmi amintesc cât de singură eram lângă Vlad și cât de mult merit eu – și copilul meu – mai mult decât tăcere și răceală.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?