Carnea tocată, deciziile și lacrimile unei mame – Drumul meu spre maturitate între două femei

— Ionuț, să nu uiți să iei carne tocată! Și vezi să nu fie prea grasă, că știi că-mi face rău la stomac! vocea mamei mele răsuna din bucătărie, în timp ce eu îmi trăgeam hanoracul peste tricoul mototolit. Aveam 35 de ani și încă locuiam cu mama. Nu pentru că nu aș fi avut unde să mă duc, ci pentru că nu avusesem niciodată curajul să-i spun că vreau să plec. Poate nici nu știam exact ce vreau.

Am ieșit pe ușa apartamentului nostru din Drumul Taberei cu lista de cumpărături mototolită în buzunar. Era o sâmbătă obișnuită, cu miros de ploaie și sunet de tramvai în depărtare. La măcelărie era coadă, ca de obicei. Oamenii vorbeau despre scumpiri, despre politică, despre nimicuri. M-am așezat la rând și am început să derulez în minte lista cu reproșuri pe care mama mi le arunca aproape zilnic: „Ionuț, la vârsta ta eu aveam deja doi copii!”, „Ionuț, când ai de gând să te însori?”, „Ionuț, nu vezi că toți prietenii tăi au plecat din țară sau au familie?”

— Ionuț? Tu ești? Am tresărit. O femeie cu părul prins într-un coc dezordonat și ochii verzi ca iarba proaspătă mă privea zâmbind. Am recunoscut-o imediat: Camelia, colega mea din liceu, fata care îmi făcea inima să bată mai tare la orele de română.

— Camelia! Ce surpriză! Ce faci aici?

— Locuiesc aproape. Am venit să iau niște carne pentru copii. Tu?

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Nu voiam să spun că încă stau cu mama.

— Eh… tot pe aici. Încerc să mă descurc.

Am schimbat câteva vorbe banale, dar privirile noastre spuneau altceva. Când a venit rândul ei la tejghea, m-a privit peste umăr și mi-a șoptit:

— Dacă vrei, hai la o cafea după ce termini aici. Mi-ar plăcea să mai povestim.

Am acceptat fără să stau pe gânduri. După atâția ani în care viața mea se învârtea între serviciu, casă și reproșurile mamei, invitația Cameliei era ca o gură de aer proaspăt.

La cafenea am vorbit ore întregi despre trecut, despre visele noastre neîmplinite, despre cum viața ne-a dus pe drumuri diferite. Camelia divorțase recent și creștea singură doi copii. Era obosită, dar avea o lumină în ochi pe care nu o mai văzusem la nimeni.

— Știi, Ionuț, uneori cred că am trăit mai mult pentru alții decât pentru mine. Pentru părinți, pentru copii… Dar tu? Tu pentru cine trăiești?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Pentru cine trăiam eu? Pentru mama? Pentru liniștea ei? Pentru frica mea de singurătate?

În zilele următoare am început să mă văd tot mai des cu Camelia. Îmi plăcea să fiu lângă ea, să simt că pot fi altcineva decât băiatul ascultător al mamei mele. Dar fiecare întâlnire era umbrită de sentimentul de vinovăție. Mama simțea că se întâmplă ceva.

— Ionuț, unde umbli atâta? Nu-mi răspunzi la telefon! Ai găsit pe cineva?

— Mamă, sunt adult. Nu trebuie să-ți dau raportul pentru fiecare oră din zi.

— Cum vorbești tu cu mine? După tot ce am făcut pentru tine! Eu te-am crescut singură! Eu am renunțat la viața mea pentru tine!

Cuvintele ei mă făceau să mă simt mic și vinovat. De fiecare dată când încercam să-i spun că vreau să mă mut sau că am nevoie de spațiul meu, izbucnea în plâns.

— Dacă pleci, o să mor singură aici! N-o să mai am pe nimeni!

M-am simțit prins într-o capcană fără ieșire: dacă rămâneam, îmi sufocam visele; dacă plecam, îmi trădam mama.

Camelia era singura care mă încuraja să-mi găsesc curajul.

— Ionuț, nu poți trăi viața altcuiva. Nici măcar a mamei tale. Dacă nu faci pasul ăsta acum, n-o să-l mai faci niciodată.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce mama a avut o nouă criză de nervi pentru că întârziasem acasă, am luat decizia: trebuia să plec. Mi-am făcut bagajele în tăcere. Mama plângea în sufragerie.

— Te rog… Nu mă lăsa singură! Ce o să fac eu fără tine?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi.

Primele luni au fost cumplite. Mama mă suna zilnic și plângea la telefon. Mă simțeam vinovat pentru fiecare lacrimă a ei. Camelia încerca să mă ajute să-mi găsesc echilibrul, dar uneori simțeam că nu merit fericirea alături de ea.

Într-o zi am găsit-o pe mama la ușa apartamentului meu nou. Era palidă și slăbită.

— Ionuț… Nu pot fără tine. Te rog… întoarce-te acasă.

Am îmbrățișat-o și i-am spus cu voce tremurată:

— Mamă, te iubesc. Dar trebuie să înveți să trăiești și tu pentru tine. Eu nu mai pot fi copilul tău toată viața.

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar abia atunci am început cu adevărat să trăiesc.

Uneori mă întreb: oare egoismul meu a fost prețul maturizării? Sau doar curajul de a-mi trăi propria viață? Voi ce ați fi făcut în locul meu?