Casa aceasta nu e a mea: Povestea unei mame între datorie, mândrie și dreptul la fericire

— Nu uita, Maria, casa asta nu e a ta. E a lui Vlad, nepotul meu.
Vocea soacrei mele, doamna Ileana, răsuna ca un ecou în fiecare colț al casei. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam pe marginea patului, cu Vlad adormit lângă mine, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Aveam 26 de ani și rămăsesem văduvă cu un copil de un an și jumătate. Din ziua în care Dinu a murit într-un accident stupid de mașină, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă pentru supraviețuire și demnitate.

La început, am crezut că Ileana mă va ajuta. Că vom fi două femei care își plâng bărbatul pierdut și cresc împreună copilul rămas fără tată. Dar nu a fost așa. În fiecare zi, îmi amintea că eu sunt doar o musafiră aici, că tot ce fac e pentru Vlad și că nu trebuie să uit niciodată locul meu. „Nu te gândi la alt bărbat, Maria! Ai un copil de crescut. Să nu-ți bați joc de memoria lui Dinu!”

Anii au trecut greu. Am renunțat la slujba de la bibliotecă pentru că nu aveam cu cine să-l las pe Vlad. Ileana nu voia să stea cu el decât dacă îi promiteam că nu voi aduce niciodată pe nimeni străin în casă. „Nu vreau să văd bărbați străini aici! Casa asta e curată și așa trebuie să rămână!”

M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Îmi iubeam copilul mai mult decât orice pe lume, dar simțeam cum mă sting încet-încet. Prietenele mele s-au îndepărtat; nu aveam timp pentru ele, iar când mă sunau, Ileana asculta la ușă și apoi mă întreba cu cine am vorbit și ce am spus. „Nu vreau să aud bârfe despre familia noastră!”

Când Vlad a început școala, am încercat să-mi găsesc din nou un rost. Am lucrat ca vânzătoare la magazinul din colț, apoi ca femeie de serviciu la școală. Orice ban era binevenit, dar Ileana îmi amintea mereu: „Nu te obosi prea tare! Oricum nu vei rămâne aici pentru totdeauna.”

Într-o seară, când Vlad avea 12 ani, am auzit-o pe Ileana vorbind cu sora ei la telefon: „Maria? E doar mama lui Vlad. Când o să crească băiatul, o să plece singură. Nu are ce căuta aici.” M-am simțit ca o străină în propria viață.

Au fost momente când am vrut să plec. Să-mi iau copilul și să fug oriunde, numai să scap de privirile reci și vorbele tăioase ale soacrei mele. Dar unde să mă duc? Salariul meu abia ajungea pentru mâncare și hainele lui Vlad. Nu aveam părinți la care să mă întorc — tata murise când eram mică, iar mama s-a stins la câteva luni după Dinu.

Într-o zi, la școală, l-am cunoscut pe Mihai, profesorul de sport al lui Vlad. Era blând, avea ochi calzi și vorbea cu mine ca și cum aș fi contat cu adevărat. Mi-a propus să ieșim la o cafea. Am refuzat de teamă — ce-ar fi zis Ileana? Ce-ar fi zis satul? Dar gândul la el mi-a dat curaj să visez din nou.

Vlad a crescut frumos, deși simțeam că îi lipsește ceva. Îl vedeam cum se uită la ceilalți copii care aveau tați și familii normale. Într-o seară, mi-a spus:
— Mamă, tu nu ești fericită aici, nu-i așa?
Am vrut să-l mint, dar n-am putut.
— Nu mereu, puiule. Dar tu ești tot ce contează pentru mine.

Când Vlad a împlinit 18 ani, Ileana a început să vorbească tot mai des despre moștenire.
— Să nu uiți că această casă e a ta, Vlad! Să ai grijă de ea și să nu lași pe nimeni străin să se bage între noi!
M-am simțit din nou ca o servitoare.

Într-o zi, Mihai m-a sunat din nou.
— Maria, meriți mai mult decât viața asta. Hai cu mine la oraș! Găsim ceva de muncă împreună.
Am stat toată noaptea pe gânduri. Dacă plecam, îl lăsam pe Vlad fără casă? Dacă rămâneam, îmi sacrificam orice șansă la fericire.

Am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Mamă, dacă vrei să fii fericită cu Mihai, du-te! Eu pot avea grijă de mine.
Dar Ileana a auzit discuția și a izbucnit:
— Nu pleci nicăieri! Dacă pleci acum, să nu te mai întorci niciodată! Ai uitat cine te-a ținut aici atâția ani?

Am rămas. Din nou am ales datoria în locul inimii mele. Au trecut încă doi ani. Vlad e student acum la București și vine rar acasă. Eu și Ileana suntem două umbre care se evită prin casă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul meu chiar a avut vreun rost sau doar m-am pierdut pe mine însămi într-o casă care nu va fi niciodată a mea.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare chiar nu avem dreptul la fericire după ce ne-am făcut datoria? Sau ne condamnăm singure la nefericire din prea mult respect pentru trecut?