Casa care ne desparte: Povestea unei mame între teamă și încredere

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Ana stătea lângă mine, cu mâinile strânse pe burtica rotunjită, ochii ei mari plini de lacrimi nerostite.

— Mamă, te rog… nu acum, a șoptit ea, încercând să calmeze furtuna care se isca între mine și soțul ei.

Dar nu mă puteam opri. De când am aflat că Radu vrea să treacă casa pe numele mamei lui, nu mai am liniște. Casa asta, ridicată cu greu după ani de sacrificii, trebuia să fie pentru Ana și copiii ei. Nu pentru altcineva. Și totuși, Radu insista.

— E doar o formalitate, Elena. Mama mea ne-a ajutat cu banii pentru avans. E normal să fie și ea trecută pe acte, a spus el, evitându-mi privirea.

— Dar dacă se întâmplă ceva? Dacă vă certați? Dacă… dacă Ana rămâne pe drumuri cu copiii? am întrebat eu, simțind cum mi se strânge inima.

Radu a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. — Mereu ai ceva de comentat. Nu ai încredere în mine niciodată!

Am rămas singură cu Ana. Am luat-o de mână și i-am șoptit:

— Tu ce vrei, mamă?

A izbucnit în plâns. — Nu știu… Mi-e frică. Dar nu vreau să-l supăr pe Radu. E tatăl copiilor mei…

Așa a început totul. De atunci, fiecare zi a fost o luptă între mine și Radu, între teamă și speranță. Seara, când mă întindeam în pat, mă gândeam la toate femeile care au rămas fără nimic după un divorț sau o ceartă urâtă. Îmi aminteam cum am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru alta. Știam cât de greu e să o iei de la capăt fără sprijin.

Într-o zi, am decis să vorbesc cu soacra lui Ana, doamna Maria. Am invitat-o la o cafea și am încercat să-i explic temerile mele.

— Elena, eu nu vreau nimic rău pentru Ana sau pentru copii. Dar Radu e fiul meu și vreau să-l știu în siguranță. Știi cum sunt vremurile… oamenii se schimbă, a spus ea, privindu-mă peste ceașca de cafea.

— Tocmai de asta mi-e frică! Dacă vă certați voi doi? Dacă ajungeți la tribunal? Cine suferă? Copiii! am răspuns eu, simțind cum mi se pune un nod în gât.

Maria a tăcut o clipă. — Poate ar trebui să vorbim toți patru. Să găsim o soluție care să ne liniștească pe toți.

Am acceptat, deși știam că discuția va fi grea. În seara aceea ne-am adunat cu toții în sufrageria casei care urma să devină mărul discordiei. Radu era nervos, Ana plânsese toată ziua, iar Maria încerca să fie împăciuitoare.

— Eu propun să facem un contract de uzufruct pentru Ana și copii. Să fie protejați indiferent ce se întâmplă, a spus Maria.

Radu a dat din cap nemulțumit. — Nu vreau complicații legale! De ce nu putem avea încredere unii în alții?

Atunci am izbucnit:

— Pentru că viața nu e mereu corectă! Pentru că eu am pierdut totul cândva și nu vreau ca fiica mea să treacă prin același coșmar!

Ana s-a ridicat brusc și a fugit în dormitor. Am auzit-o plângând cu sughițuri. M-am dus după ea și am găsit-o ghemuită pe pat.

— Mamă… dacă îl pierd pe Radu? Dacă rămân singură cu doi copii?

Am strâns-o la piept și i-am promis că nu o voi lăsa niciodată singură.

Zilele au trecut greu. Radu a început să doarmă pe canapea. Tensiunea creștea cu fiecare discuție despre acte și proprietate. Prietenele mele îmi spuneau să nu cedez: „Gândește-te la Ana! La nepoții tăi!” Dar eu vedeam cum familia mea se destramă sub ochii mei.

Într-o dimineață, Ana mi-a spus că a visat că rămâne pe stradă cu copiii în brațe. M-am cutremurat. Am decis să mergem la notar împreună, să cerem sfatul unui specialist.

Notarul ne-a explicat calm toate opțiunile: contract de uzufruct, clauze de protecție pentru copii, chiar și posibilitatea ca proprietatea să fie trecută pe numele ambilor soți.

— E important ca toată lumea să fie protejată. Mai ales copiii nenăscuți încă, a spus el.

Radu părea mai liniștit după discuție. Maria a fost de acord cu propunerea notarului: casa să fie trecută pe numele ambilor soți, cu clauză clară pentru copii.

Am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă. Dar rana rămâne: oare va mai fi vreodată liniște între noi? Oare Ana va putea avea încredere în Radu după toate aceste certuri?

Acum stau la fereastră și privesc cum Ana își leagănă fiica cea mică în curte. Mă întreb: oare am făcut bine că m-am băgat? Sau am pus paie pe foc? Ce ați fi făcut voi în locul meu? Poate că uneori dragostea de mamă e prea protectoare…