Casa care nu mai e a mea: Povestea unei trădări în familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul mi-a tremurat, deși încercam să par stăpân pe mine. Eram în sufrageria casei în care am crescut, cu pereții încărcați de poze vechi, iar mama stătea pe canapea cu privirea în pământ.

— Cătălin, gândește-te la copii… Ei n-au nicio vină. Tu ai unde să stai, ai serviciu, ai tot ce-ți trebuie. Dar ei? Ce vină au că voi doi nu v-ați înțeles?

M-am uitat la ea ca la un străin. Parcă nu mai era mama mea, ci o femeie care ținea mai mult la fosta mea soție decât la propriul fiu. M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge pieptul.

— Dar eu? Eu nu contez deloc? Tu știi cât am muncit pentru casa asta? Tata a murit muncind pe șantier ca să avem un acoperiș deasupra capului!

Mama a oftat adânc și și-a șters o lacrimă. — Nu e vorba că nu contezi… Dar copiii tăi au nevoie de stabilitate. Tu poți începe de la zero, ești tânăr. Ei nu pot.

Am ieșit val-vârtej din casă, trântind ușa. Pe stradă, aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Am mers fără țintă, cu gândurile răvășite. Cum ajunsesem aici? Acum doi ani eram o familie fericită: eu, Ana și cei doi copii ai noștri, Ilinca și Vlad. Apoi totul s-a destrămat.

Divorțul a fost urât. Ana m-a acuzat că nu sunt prezent, că muncesc prea mult și că nu o mai iubesc. Eu i-am reproșat că nu mă înțelege și că se lasă influențată de mama ei. Copiii au rămas cu ea, iar eu am plecat într-o garsonieră închiriată la marginea orașului. Am încercat să fiu un tată bun, dar distanța și resentimentele au făcut totul greu.

Mama a rămas aproape de Ana și de copii. Mergea des la ei, le aducea mâncare, îi lua de la școală. La început m-am bucurat — măcar cineva era acolo pentru ei. Dar apoi am început să simt că pierd tot: familia, copiii, chiar și mama.

Când am aflat că mama vrea să le lase casa printr-un act notarial, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu doar că pierdusem familia, dar acum pierdeam și singurul loc care mai era „al meu”.

În seara aceea m-am dus la barul din colț și l-am sunat pe prietenul meu cel mai bun, Sorin.

— Băi, Sorine, tu ai trecut vreodată prin așa ceva? Să simți că toți te trădează?

— Nu știu ce să zic… Dar poate mama ta chiar se gândește la copii. Poate nu-i ușor nici pentru ea.

— Dar eu? Eu nu sunt copilul ei?

Sorin a tăcut. Știa că nu are ce să spună.

Zilele următoare am încercat să vorbesc cu Ana. Am sunat-o de câteva ori până mi-a răspuns.

— Ce vrei, Cătălin?

— Să vorbim ca doi oameni mari. Despre casă.

— Casa e a mamei tale. Ea decide ce face cu ea.

— Și tu chiar accepți asta? Nu ți se pare nedrept?

— Nedrept? Nedrept e că ai plecat! Nedrept e că Ilinca plânge noaptea după tine! Nedrept e că Vlad mă întreabă mereu când vii! Dacă mama ta vrea să ne ajute, de ce să refuz?

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Poate avea dreptate. Poate eram egoist. Dar nu puteam accepta ideea că tot trecutul meu se duce pe apa sâmbetei.

Într-o duminică am mers la cimitir la tata. M-am așezat pe banca rece și am început să-i vorbesc ca atunci când eram copil:

— Tată… Tu ce-ai fi făcut? Ai fi lăsat totul pentru niște copii care nici măcar nu-ți mai spun „bunicule”? Sau ai fi luptat pentru dreptatea ta?

Vântul bătea printre cruci și mi-am dat seama cât de singur sunt. Am început să plâng ca un copil mic.

Seara aceea am petrecut-o singur în garsonieră, uitându-mă la poze vechi cu Ilinca și Vlad. Mi-am dat seama că nu casa era problema — ci faptul că pierdusem legătura cu ei. Că divorțul ne-a rupt pe toți, iar mama încerca doar să repare ce se mai putea repara.

A doua zi am mers din nou la mama acasă. Am găsit-o în grădină, udând florile.

— Mamă… Poate ai dreptate. Poate copiii au nevoie de stabilitate mai mult decât am eu nevoie de o casă.

Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns.

— Îmi pare rău, Cătălin… Nu vreau să te pierd nici pe tine.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou mamă și fiu.

Dar rana rămâne. Casa copilăriei mele nu mai e a mea. Copiii mei cresc într-o lume în care eu sunt doar o vizită de weekend.

Mă întreb: oare câte familii din România trec prin asta? Oare câți copii plâng noaptea după un tată care nu mai are voie să le spună „acasă”? Ce înseamnă cu adevărat „familie” când totul se destramă?