Casa care nu mai e acasă: Povestea unei mame și a fiului ei

— De ce să ne împrumutăm, mamă, când oricum o să moștenim casa asta?
Cuvintele lui Radu au căzut ca un ciocan pe sufletul meu. Era seară, iar eu stăteam pe vechea bancă din curte, cu mâinile în poală, încercând să-mi găsesc respirația. Radu și soția lui, Alina, tocmai terminaseră de discutat despre planurile lor de viitor: voiau să-și deschidă o mică afacere, dar nu aveau bani. Mă așteptam să-mi ceară sfatul, poate chiar sprijinul, dar nu mă așteptam la această răceală.

— Radu, casa asta e tot ce am… am muncit o viață pentru ea. Nu pot să…

— Mamă, nu te supăra, dar e logic. Tu oricum nu mai ai nevoie de atâta spațiu. Noi avem nevoie de un început. Și oricum, cândva tot o să fie a noastră.

Alina a dat din cap aprobator, evitându-mi privirea. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează lângă patul lui Radu când era bolnav, la zilele în care am muncit la două slujbe ca să nu-i lipsească nimic după ce tatăl lui s-a stins. Am făcut totul singură: am reparat acoperișul, am vopsit gardul, am pus murături și am crescut găini. Casa asta era viața mea, iar acum devenise doar o proprietate pe care cineva o aștepta ca pe un premiu.

— Nu vreau să vă fiu povară… dar nici nu vreau să fiu dată la o parte ca un obiect vechi.

Radu a oftat și s-a ridicat nervos:

— Mamă, nu te dăm la o parte! Dar trebuie să înțelegi că vrem și noi să ne facem un rost. Dacă ai vinde casa sau ai face un credit pe ea, ne-ai ajuta enorm. Oricum tu nu mai ai planuri mari la vârsta asta…

M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut. Unde era băiatul meu iubitor? Când s-a transformat în omul acesta pragmatic, rece? Poate că vina era a mea — l-am protejat prea mult, i-am dat totul fără să-i cer nimic în schimb.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. În zilele următoare, Radu și Alina au început să mă preseze subtil: „Mamă, poate ar fi mai bine să te muți la bloc, e mai ușor de întreținut”, „Mamă, dacă ai vinde terenul din spate, am putea începe afacerea”, „Mamă, gândește-te și la noi”.

Am început să mă simt străină în propria casă. Mă trezeam dimineața și mă uitam la pereții pe care îi zugrăvisem cu mâna mea, la fotografiile cu Radu mic, la florile din grădină pe care le plantasem cu atâta dragoste. Toate păreau să-mi spună că timpul meu a trecut.

Într-o zi, după ce Radu a plecat trântind ușa pentru că refuzasem să semnez niște acte pentru un credit ipotecar pe casă, am ieșit în curte și am plâns în hohote. Vecina mea, doamna Elisabeta, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Maria, ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Știi… bătrânețea nu e grea pentru că ne dor oasele sau pentru că suntem singuri. E grea pentru că cei pe care i-am iubit cel mai mult ajung să ne vadă ca pe niște obstacole.

Cuvintele ei m-au lovit drept în inimă. În acea seară m-am gândit serios să mă mut la un azil de bătrâni. Poate acolo nu m-ar mai durea atât de tare singurătatea.

În zilele următoare am început să mă interesez discret de aziluri. Am vizitat unul la marginea orașului — era curat, liniștit, dar rece. O femeie bătrână stătea la fereastră și se uita pierdută în zare. M-am întrebat dacă și ea fusese cândva ca mine: plină de speranță pentru copilul ei.

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta cu Alina.

— Ai fost la azil? — m-a întrebat direct.

— Da… Am vrut să văd cum e.

— Mamă! Cum poți să te gândești la așa ceva? — Alina părea sincer șocată.

— Pentru că aici nu mai simt că sunt acasă… Simt că sunt doar o piedică pentru voi.

Radu s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată părea că înțelege ceva din durerea mea.

— Mamă… n-am vrut niciodată să te rănim. Doar că… ne e greu și nouă. Și poate am fost egoiști.

Am tăcut mult timp. Apoi am spus:

— Poate că toți suntem egoiști uneori. Dar eu nu pot renunța la casa asta doar pentru că voi vreți un început mai ușor. Am nevoie de puțin respect… și de dragoste.

Nu știu dacă vor înțelege vreodată cu adevărat cât doare să fii tratat ca o povară de propriul copil. Dar știu sigur că nu voi ceda presiunilor lor. Casa asta e sufletul meu.

Mă întreb: oare câți părinți ajung să fie străini în propria lor casă? Oare cât valorează dragostea de mamă atunci când banii și moștenirea devin mai importante decât omul care ți-a dat viață?