Casa care nu mi-a aparținut niciodată. Adevărul amar despre familia care trebuia să fie adăpostul meu

— Ieși afară din casa mea! Nu mai vreau să te văd aici nici măcar o secundă! Țipătul soacrei mele, doamna Lidia, a răsunat în toată sufrageria, făcându-mă să tresar ca un copil prins cu minciuna. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, era ațintită în podea, de parcă ar fi vrut să dispară în crăpăturile parchetului vechi.

— Mamă, te rog… nu acum, a încercat el să intervină, dar vocea i s-a stins ca o lumânare uitată în vânt.

— Nu acum? Dar când? De câți ani stăm cu ea pe cap? De câți ani trebuie să mă prefac că e parte din familia noastră? a continuat Lidia, cu ochii injectați de furie.

M-am ridicat încet, încercând să-mi adun demnitatea risipită pe covorul persan. Am simțit cum fiecare privire din acea încăpere mă judeca: soacra, cumnata mea, Irina, chiar și bătrânul socru care nu spunea niciodată nimic, dar care acum își dregea glasul ca și cum ar fi vrut să spună ceva important.

— Lidia, poate ar trebui să ne calmăm… a încercat el timid.

— Nu! Nu mă mai pot preface! Casa asta nu e a ta, Anca! Niciodată n-a fost și niciodată nu va fi! a izbucnit din nou Lidia.

Atunci am simțit că tot ce am construit în ultimii șapte ani se prăbușește peste mine. M-am mutat la Radu imediat după nuntă, într-o casă veche din Ploiești, cu promisiunea că vom construi ceva împreună. Dar promisiunile se topesc repede când nu sunt ale tale.

În acea seară, după ce toți s-au retras în camerele lor, am rămas singură în bucătărie. Am plâns în tăcere, cu capul pe masă, până când am simțit o mână pe umăr. Era Irina.

— Anca… îmi pare rău pentru mama. Știi cum e ea… Dar poate ar trebui să știi ceva. Nu vreau să te rănesc, dar cred că meriți adevărul.

Am ridicat ochii roșii spre ea. Irina nu era genul care să-și arate sentimentele. Era rece, calculată, mereu la distanță.

— Ce vrei să spui?

— Casa asta… nu e trecută pe numele lui Radu. E doar pe numele mamei. Și… mama a spus mereu că tu nu vei avea niciodată dreptul la ea. Chiar dacă ai stat aici atâția ani.

Am simțit cum mă sufoc. Toate certurile mici, toate privirile piezișe ale Lidiei, toate discuțiile despre bani și facturi — totul avea acum sens. Eu eram doar o chiriașă tolerată în propria mea viață.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Lidia a început să-mi ascundă lucrurile prin casă. Odată am găsit hainele mele aruncate în debara. Altă dată mi-a aruncat la gunoi scrisorile de la mama mea din Bacău.

Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se zbate între mine și mama lui, incapabil să ia o decizie. Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă, i-am spus:

— Radu, trebuie să alegi: ori plecăm împreună de aici și ne facem viața noastră, ori rămâi cu mama ta și eu plec singură.

A tăcut mult timp. Prea mult. Apoi a spus:

— Nu pot s-o las pe mama singură… E bolnavă… Știi asta…

Atunci am știut că sunt singură. Am început să caut chirie prin oraș. Salariul meu de educatoare nu-mi permitea prea multe, dar orice era mai bun decât umilința zilnică din casa Lidiei.

Într-o dimineață ploioasă de martie, mi-am strâns lucrurile într-o valiză veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Lidia m-a privit cu satisfacție rece.

— Să nu te mai întorci! a strigat după mine.

Am mers la colega mea de la grădiniță, Mihaela, care mi-a oferit o cameră micuță în apartamentul ei de două camere din Nord. Primele nopți au fost cele mai grele. M-am simțit ca un copil abandonat într-o lume străină. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Radu m-a sunat de câteva ori. Îmi spunea că îi e dor de mine, că mama lui exagerează, dar niciodată nu mi-a propus să ne mutăm împreună sau să luptăm pentru noi doi.

După câteva luni, am aflat că Lidia a vândut casa și s-a mutat la țară cu Irina. Radu a rămas singur într-un apartament mic luat cu chirie. M-a sunat într-o seară:

— Anca… cred că am greșit față de tine. Poate putem încerca din nou…

Am zâmbit trist.

— Radu… eu am început să trăiesc abia acum. Poate că unele case nu sunt făcute pentru noi. Poate că familia nu e mereu acolo unde crezi că o găsești.

Acum privesc în urmă și mă întreb: Câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi acceptăm umilința doar pentru că ni s-a spus că „așa e familia”? Oare când vom avea curajul să ne construim propriul adăpost — chiar dacă e mic și modest — dar al nostru?