Casa care nu mi-a aparținut niciodată: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Vlad! Ai auzit ce a spus mama ta? Casa merge la Radu și noi… nimic? Am simțit cum vocea mi se rupe, de parcă fiecare cuvânt era o piatră pe care o aruncam în liniștea apăsătoare din sufrageria Mariei. Vlad stătea cu ochii în pământ, strângându-și pumnii pe genunchi. Pe masa veche, între farfurii cu prăjituri și pahare cu sirop, domnea tăcerea. Radu, cumnatul meu, zâmbea larg, iar soția lui, Simona, își aranja părul cu un gest de satisfacție.

— Ioana, te rog… nu acum, a șoptit Vlad, dar eu nu mă puteam opri. Simțeam că mă sufoc.

Maria, soacra mea, stătea dreaptă pe scaunul ei preferat, cu mâinile împreunate în poală. — Așa am hotărât eu. Radu a fost mereu aproape de mine, el m-a ajutat când am avut nevoie. Vlad… tu ai plecat la oraș, ai uitat de unde ai plecat.

M-am uitat la Vlad. Știam că nu era adevărat. Vlad a muncit din greu la București ca să ne putem permite chiria și să-i trimitem Mariei bani când avea nevoie. Dar Maria nu vedea asta. Pentru ea, Radu era fiul bun, cel care venea să-i repare gardul sau să-i aducă lemne la iarnă.

— Și noi? Ce primim noi? am întrebat cu voce tremurată.

Maria a ridicat din umeri. — Aveți serviciu bun la oraș. Nu vă trebuie nimic de aici.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe terasă. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față. Am plâns în tăcere, ascunsă după mușcatele din fereastră. Nu era doar despre casă. Era despre cum nu eram niciodată destul de bună pentru Maria. Despre cum Vlad era mereu „băiatul care a plecat”, iar eu „fata de la oraș care l-a schimbat”.

Când Vlad a venit lângă mine, avea ochii roșii. — Îmi pare rău, Ioana. Nu vreau să ne certăm din cauza asta.

— Dar nu e corect! Tu ai muncit la fel de mult ca Radu! De ce nu vede nimeni asta?

Vlad a oftat. — Poate că pentru mama contează altceva. Poate că nu vrea să rămână singură aici și crede că Radu o va îngriji.

Mi-am amintit de toate duminicile petrecute la țară, când încercam să mă apropii de Maria. Îi aduceam prăjituri făcute de mine sau îi cumpăram medicamentele de la farmacie. Dar niciodată nu era destul. Mereu găsea ceva de criticat: „Nu știi să faci sarmale ca lumea”, „La oraș v-ați învățat cu binele”, „Radu știe ce înseamnă greul”.

În seara aceea am dormit prost. M-am gândit la copiii noștri, Ana și Paul. Ce le vom spune când vor întreba de ce unchiul lor are casa bunicii și noi nu avem nimic? Cum le explicăm că uneori familia nu e despre dreptate?

A doua zi am primit un mesaj de la Simona: „Sper că nu v-ați supărat prea tare. Știi cum e mama-soacră…”. Am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi. Pentru Simona era simplu: ea câștigase.

La serviciu nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Mirela, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu prea… Soacra mea a decis să lase casa doar cumnatului meu.

Mirela a dat din cap cu înțelegere. — Știu cum e… La noi în familie s-au certat frații pentru un apartament din Ploiești. N-au mai vorbit de zece ani.

Mi-am dat seama că povestea noastră nu era unică. În România, moștenirile dezbină familii mai des decât vrem să recunoaștem.

Sâmbătă am mers din nou la Maria, pentru că Ana voia să-și vadă bunica. Când am intrat în curte, Radu era deja acolo, tăind lemne cu un aer de stăpân pe moșie.

— Bună ziua! am spus scurt.

Maria a ieșit pe prispă și m-a privit cu răceală.

— Ioana, nu vreau scandaluri aici. Dacă nu-ți convine ce-am hotărât, poți să nu mai vii.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Ana s-a agățat de mâna mea.

— Mami, de ce e bunica supărată?

— Nu e supărată, iubita mea… doar obosită.

În drum spre casă, Vlad a tăcut tot timpul. Când am ajuns acasă, s-a prăbușit pe canapea.

— Nu vreau să mă cert cu fratele meu pentru o casă… Dar doare să știu că pentru mama n-am contat niciodată la fel ca el.

L-am luat în brațe și am plâns împreună. Nu pentru casă, ci pentru tot ce pierdusem: sentimentul că aparțineam unei familii unite.

Au trecut luni de atunci și încă mă întreb dacă ar fi trebuit să luptăm mai mult pentru dreptatea noastră sau dacă ar fi trebuit să acceptăm pur și simplu decizia Mariei. Dar oare câți dintre noi au trecut prin astfel de nedreptăți? Cât valorează o casă față de liniștea sufletului?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul nostru?