„Casa de pe strada Viorelelor” – Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să-i răspund la telefon, nu vezi că ne sufocă? vocea lui Tudor răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui pe care o mestecam absentă. Era a treia oară săptămâna asta când îl vedeam cum își aruncă telefonul pe masă, cu ecranul luminat de numele „Mama”.

M-am oprit din amestecat și l-am privit. Ochii lui erau roșii de oboseală și nervi. — Poate ar trebui să vorbim cu ea, să-i explicăm că nu putem… am încercat eu, dar m-a întrerupt brusc.

— Să-i explicăm ce? Că nu avem bani? Că nu putem să-i cumpărăm casa aia dărăpănată din Pantelimon doar pentru că s-a certat cu tata și vrea să-l pedepsească? Maria, tu nu vezi că ne cere imposibilul?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îl înțelegeam pe Tudor, dar în același timp, vocea doamnei Lidia îmi răsuna în minte: „Eu v-am crescut, v-am ajutat cu nunta, acum e rândul vostru să mă ajutați pe mine!”

Totul a început cu două luni în urmă. Era o duminică ploioasă, iar noi tocmai ne întorseserăm de la biserică. Doamna Lidia ne aștepta în fața blocului, cu umbrela roșie și privirea tăioasă. — Trebuie să vorbim. Acum.

Ne-a invitat la ea acasă și, după ce ne-a servit cu plăcintă cu brânză, a început să ne explice planul ei: „Vreau să-mi cumpărați casa din Pantelimon. E o ocazie rară. Dacă nu voi, atunci cui? Eu nu mai pot sta cu taică-tu. Ori mă ajutați, ori… fiecare cu drumul lui.”

Tudor a încercat să glumească: — Mamă, noi abia plătim rata la apartament. De unde bani de casă?

Dar doamna Lidia nu s-a lăsat înduplecată: „Sunteți familie sau nu? Eu pentru voi am făcut totul!”

De atunci, totul s-a schimbat. Tudor a început să evite telefoanele mamei lui. Eu mă simțeam prinsă între ciocan și nicovală. Seara, când adormea fetița noastră, Ana, rămâneam singură cu gândurile mele.

Într-o noapte, am primit un mesaj de la cumnata mea, Irina: „Maria, mama e disperată. Zice că dacă nu o ajutați voi, vinde casa unui străin și nu vă mai vorbește niciodată.”

Am simțit un nod în gât. Oare chiar meritam asta? Oare chiar eram atât de nerecunoscători?

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Tudor:
— Poate găsim o soluție… poate luăm un credit mic, sau poate vorbim cu fratele tău să vă ajute.

Tudor a izbucnit:
— Maria! Nu vezi că nu e vorba despre bani? E despre control! Mama vrea să ne țină legați de ea. Dacă îi luăm casa, o să vină peste noi oricând vrea ea. Și dacă nu i-o luăm… suntem niște nerecunoscători.

Am tăcut. Avea dreptate. Dar cum să-i spun unei mame că nu putem sau nu vrem să o ajutăm?

În weekendul următor am mers la masa de duminică la părinții lui Tudor. Atmosfera era tensionată. Doamna Lidia abia ne-a salutat. La desert, a izbucnit:
— Să știți că m-am hotărât! Dacă până la sfârșitul lunii nu-mi dați un răspuns clar, mă mut la Irina și gata! Să vă văd atunci!

Irina s-a uitat speriată la noi. Soțul ei, Mihai, a dat din umeri: — Noi nu avem loc nici pentru noi…

Tudor s-a ridicat brusc de la masă:
— Mamă, te rog! Nu ne mai pune la zid! Nu e corect!

Doamna Lidia a început să plângă:
— V-am crescut singură! Voi sunteți tot ce am!

Am plecat acasă fără să spunem nimic. În mașină, Ana dormea liniștită pe bancheta din spate. Eu și Tudor tăceam.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Tudor era tot mai absent. Eu mă simțeam vinovată că nu pot face nimic.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Tudor mi-a spus:
— Maria… dacă vrei să divorțăm ca să nu mai fie mama supărată pe tine… eu accept.

Am izbucnit în plâns:
— Nu vreau asta! Vreau doar să fim o familie normală!

Dar ce înseamnă „normal” când familia te trage în toate direcțiile?

Într-o ultimă încercare disperată, am mers împreună la doamna Lidia și i-am spus adevărul:
— Nu putem cumpăra casa. Nu avem bani și nici nu vrem să ne îndatorăm pentru ceva ce nu ne dorim.

A urmat o tăcere grea.

— Atunci… să nu vă mai văd! a spus ea printre lacrimi.

Au trecut trei luni de atunci. Tudor încă își închide telefonul când vede numărul mamei lui. Eu încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău.

Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Și unde tragem linia între datorie și fericirea noastră? Poate cineva să-mi răspundă?