Casa din Strada Vișinilor: Povara unei Moșteniri

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de ploaie care intra pe geamul deschis. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea ca o tobă spartă. Mă uitam la ea, la fiica mea, și nu găseam cuvintele potrivite.

— Irina, am vrut doar să-l ajut pe Vlad. E singur acolo, la Paris, și când se întoarce… să aibă un loc al lui. Nu vreau să stea cu chirie sau să se zbată ca mine și taică-tău la începuturi.

Irina s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să plimbe nervoasă mâinile prin aer. — Dar Radu? El ce e? Al cui copil e? De ce Vlad merită mai mult? Ai idee cât de rău îi faci?

Am simțit cum mă sufoc. Radu era mereu cel tăcut, cel care nu cerea nimic. Poate tocmai de asta… poate că am uitat să-l văd cu adevărat. Dar Vlad… Vlad era visătorul familiei, cel care plecase departe, cel care promitea să schimbe lumea.

— Nu e vorba că-l iubesc mai mult pe Vlad… am încercat să spun, dar Irina m-a întrerupt.

— Ba da! Asta pare! Și știi ce? O să-i spun lui Radu adevărul. Să vezi cum se simte când află că bunica lui îl consideră mai puțin important!

Am rămas singură în bucătărie, cu ochii în lacrimi. M-am gândit la copilăria lor — la serile când îi adormeam pe amândoi cu povești despre zâne și cavaleri, la zilele când îi duceam în parc și le cumpăram înghețată. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să fiu judecată de propria mea fiică?

A doua zi, Radu a venit la mine. Nu mai era copilul blând de altădată. Avea ochii roșii și privirea pierdută.

— Bunico, e adevărat că-i dai casa lui Vlad?

Am încercat să-l iau de mână, dar s-a tras înapoi.

— Radu, tu ai drumul tău… ai serviciu aici, ai prieteni, ai tot ce-ți trebuie. Vlad… el nu are nimic aici. Vreau doar să-l ajut să înceapă.

— Și eu? Eu nu contez? Mereu a fost așa… mereu el primul! Mereu el specialul! Eu sunt doar cel care nu deranjează pe nimeni!

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am vrut să-i spun că-l iubesc la fel de mult, dar nu m-a lăsat.

— Lasă-mă, bunico. Nu mai vreau să aud.

A ieșit trântind ușa. Am rămas cu mâna întinsă în aer și cu sufletul golit de orice speranță. În seara aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, atingând pereții vechi, fotografiile cu familia noastră din alte vremuri — zâmbete false, poate, sau doar amintiri dintr-o viață mai simplă.

Când Vlad m-a sunat din Franța, vocea lui era plină de entuziasm:

— Bunico! Am auzit că vrei să-mi dai casa! Nici nu știi ce mult înseamnă pentru mine! O să vin acasă și o să fac ceva frumos din ea!

Am simțit un nod în gât.

— Vlad, dragul meu… nu știu dacă am făcut bine. Radu e supărat… Irina e supărată… Poate că am greșit.

— Bunico, nu te mai gândi la asta! Eu o să-i împac pe toți! O să vezi!

Dar nu era atât de simplu. Zilele au trecut și familia noastră s-a rupt în două tabere: cei care credeau că am făcut bine și cei care mă condamnau. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Adeline i-a dat casa nepotului plecat afară! Cel mic nici nu mai vine pe la ea…”

La biserică, preoteasa m-a privit lung: „Sufletul de mamă trebuie să fie drept cu toți copiii.”

M-am simțit judecată de toată lumea. Nopțile mi le petreceam scriind scrisori pe care nu le trimiteam niciodată — una pentru Radu, una pentru Irina, una pentru Vlad. În fiecare încercam să explic ce simt: frica de singurătate, dorința de a face binele și neputința de a împărți dragostea egal.

Într-o duminică dimineață, Irina a venit din nou la mine. Era obosită și tristă.

— Mamă… Radu nu mai vrea să vorbească cu tine. Spune că nu mai are familie.

Am izbucnit în plâns.

— Ce să fac, Irina? Spune-mi tu! Să vând casa? S-o dau la stat? S-o împart în două?

Irina s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Poate că nu casa contează… poate că noi am uitat să fim familie.

Am stat mult timp în tăcere. Afară ploua din nou. M-am gândit la toate casele goale din orașul nostru — case moștenite cu scandaluri, case părăsite pentru că nimeni nu le-a mai vrut după ce s-au certat pentru ele.

Poate că am greșit. Poate că dragostea nu se măsoară în metri pătrați sau acte de proprietate.

Acum stau singură în casa asta mare și mă întreb: oare o moștenire poate distruge o familie? Sau poate fi începutul unei împăcări adevărate?

Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?