Casa dintre noi: O poveste despre așteptări, familie și adevăruri nespuse

— Nu înțeleg de ce trebuie să facem asta, Ilinca! a ridicat vocea mama, cu ochii umeziți de supărare. — De ce să-i construim o casă Anei aici, lângă noi? Ce-o să zică lumea? Că am pus la cale totul cu familia lui Vlad?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era pentru a treia oară în săptămâna aceea când discuția ajungea aici. Mă uitam la mama, la ridurile adânci din jurul ochilor, la mâinile ei muncite, și nu știam dacă să-i spun adevărul sau să tac din nou. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în cana de ceai, evitând să se bage. În camera cealaltă, Ana râdea cu fratele ei mai mic, fără să știe că viitorul ei era subiect de ceartă.

Am crescut într-un sat mic din Buzău, unde fiecare gest era analizat de vecini și fiecare decizie trebuia să treacă testul „ce zice lumea”. Părinții mei au muncit toată viața pentru noi, dar au rămas prizonieri ai acestor reguli nescrise. Când m-am măritat cu Vlad, fostul meu coleg de liceu, toți au zis că „așa a fost să fie”. Nimeni nu știa că eu și Vlad ne-am regăsit după ani de zile, când amândoi eram deja obosiți de încercările vieții și ne-am agățat unul de celălalt ca de o ultimă speranță.

La început a fost bine. Ne-am mutat la oraș, am avut doi copii minunați, dar ceva s-a rupt între noi. Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu, iar eu m-am trezit singură printre jucării și vase nespălate. Îi spuneam că mă simt invizibilă, dar el ridica din umeri: — Și eu sunt obosit, Ilinca. Nu vezi câte rate avem?

Când părinții mei au propus să construim o casă pe terenul lor pentru Ana, am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Poate era o șansă să ne apropiem din nou ca familie. Dar zvonurile au început imediat: „Au făcut casa ca s-o mărite pe Ana cu băiatul lui Costel!” „E clar că au pus la cale totul!”

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Tu chiar vrei ca Ana să rămână aici? am întrebat încet.
— Nu știu, Ilinca. Poate că da. Poate că nu. Dar nu vreau să trăiască viața noastră, mereu sub presiunea altora.
— Și dacă ea vrea altceva?
— Atunci trebuie să-i dăm voie să plece.

Dar părinții mei nu vedeau lucrurile așa. Pentru ei, casa era o garanție că Ana va rămâne aproape, că va avea un viitor sigur. Pentru mine era un zid între generații.

Într-o duminică, la masă, tata a spus brusc:
— Am vorbit cu Costel. Zice că băiatul lui ar fi bucuros să stea aici cu Ana. Ce zici?
Ana s-a uitat la mine speriată. Avea doar 16 ani și deja simțea greutatea așteptărilor noastre pe umeri.
— Nu vreau… a șoptit ea.
Mama a început să plângă.
— De ce ne faci asta? Noi vrem doar binele tău!

M-am ridicat brusc de la masă.
— Destul! Nu mai vreau să trăim după ce zice lumea! Ana are dreptul să-și aleagă singură drumul!

A fost prima dată când am simțit că pot rupe cercul acesta al tăcerii și al compromisului. Vlad m-a privit lung și mi-a strâns mâna sub masă. În seara aceea am stat toți patru pe verandă și am vorbit deschis despre visele noastre. Ana voia să plece la facultate în Cluj, iar fratele ei visa să devină medic veterinar.

Părinții mei au avut nevoie de timp să accepte. Mama nu mi-a vorbit două săptămâni. Tata a început să bea mai mult decât de obicei. Dar încet-încet au înțeles că dragostea nu înseamnă control.

Eu și Vlad? Ne-am dat seama că nu mai suntem aceiași oameni care s-au îndrăgostit în liceu. Am decis să mergem la terapie de cuplu. Nu știu dacă vom rămâne împreună sau nu, dar știu sigur că nu vreau ca Ana sau fratele ei să trăiască cu frica de „ce zice lumea”.

Uneori mă întreb: oare câte vieți sunt trăite pe jumătate din cauza așteptărilor altora? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem propriul drum? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?