Casa dintre noi: povestea unei familii sfâșiate de dorințe și datorii

— Nu e corect, Sorin! Tu chiar nu vezi că mama suferă? De ce trebuie să-i dai casa asta lui Adina?

Vocea Ioanei, cumnata mea, răsuna în sufrageria mică, cu pereții proaspăt vopsiți în crem. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate strânse în poală, încercând să-mi țin respirația. Sorin, soțul meu, se uita la podea, evitând privirea surorii lui. Mama lui, tanti Lenuța, stătea între noi, cu ochii umezi și obrajii brăzdați de riduri adânci.

Totul a început acum șase luni, când am realizat că apartamentul nostru cu două camere nu mai era suficient pentru noi patru. Maria și Vlad, copiii noștri, crescuseră și aveau nevoie de intimitate. Am făcut calcule peste calcule, am renunțat la vacanță și la orice mic răsfăț ca să strângem avansul pentru o casă. Dar prețurile din București ne-au tăiat aripile. Așa că am găsit o soluție: să-i cumpărăm mamei lui Sorin o casă mică la marginea orașului, iar noi să ne mutăm în apartamentul ei cu trei camere.

A fost greu să o convingem pe tanti Lenuța. Nu voia să plece din cartierul unde trăise toată viața. Dar i-am promis că va avea liniște, o grădină mică și că vom veni des la ea. Am făcut actele pe numele ei, ca să se simtă în siguranță. Am investit toți banii noștri și am luat un credit pe 20 de ani. Când ne-am mutat în apartamentul cel nou (pentru noi), am simțit pentru prima dată după mult timp că respirăm ușurați.

Dar liniștea n-a durat mult. Ioana a venit într-o seară cu soțul ei, Mihai, și cu fetița lor. Au adus prăjituri și flori, dar privirile lor erau reci. După ce copiii s-au jucat puțin, Ioana a început discuția care avea să ne schimbe viața.

— Mama nu se simte bine acolo! E prea departe de toți cunoscuții ei. Și casa e prea mare pentru ea singură. De ce nu ne lăsați pe noi să stăm acolo? Noi avem nevoie de spațiu, iar voi oricum stați acum în apartamentul mamei!

Am rămas fără cuvinte. Sorin a încercat să explice că noi plătim creditul și că am făcut totul ca să fie bine pentru toată lumea. Dar Ioana nu voia să audă. A început să plângă și să spună că mereu a fost dată la o parte, că mama ține mai mult cu Sorin și că noi profităm de bunătatea ei.

De atunci, fiecare vizită la tanti Lenuța s-a transformat într-un câmp de bătălie. Ioana venea aproape zilnic și îi spunea mamei cât de greu îi este cu chiria și cât de nedrept e ca ea să nu primească nimic. Mama a început să se îndoiască de decizia luată. M-a sunat într-o seară și mi-a spus cu voce stinsă:

— Oana, eu nu vreau ceartă între copii din cauza mea… Poate ar fi mai bine să le dau lor casa asta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toate nopțile nedormite, toate sacrificiile făcute pentru ca familia noastră să aibă un acoperiș sigur păreau inutile. Sorin era sfâșiat între datoria față de mama lui și dorința de a-și proteja familia.

Într-o duminică ploioasă, Ioana a venit din nou la casa mamei. Eu eram acolo cu copiii, ajutând-o pe tanti Lenuța la curățenie.

— Oana, tu chiar nu vezi că nu e drept? Casa asta ar trebui să fie a mamei sau a mea! Voi aveți deja apartamentul!

— Ioana, noi plătim creditul pentru casa asta! Nu e ca și cum am primit ceva pe gratis! Am făcut totul ca să fie bine pentru toată lumea…

— Nu mă interesează! Mereu ai știut să te bagi unde nu-ți fierbe oala! Dacă tata ar fi fost aici…

A tăcut brusc. Toți am simțit lipsa lui nea Vasile, care ar fi știut poate să pună ordine între noi. Dar el murise acum trei ani și golul lăsat era tot mai apăsător.

Seara aceea s-a terminat cu lacrimi și reproșuri. Tanti Lenuța s-a închis în camera ei și nu a mai vrut să vorbească cu nimeni. Copiii mei au întrebat speriați dacă ne vom muta iar.

Au trecut luni de zile în care fiecare întâlnire era tensionată. Ioana a început să vorbească urât despre mine la rude și prieteni. S-au format tabere: unii spuneau că are dreptate, alții ne susțineau pe noi. Sorin s-a închis în el; nu mai vorbea decât strictul necesar acasă.

Într-o zi am primit o citație: Ioana voia să conteste actele casei pe motiv că mama fusese influențată când a semnat contractul. Am plâns toată noaptea. Nu-mi venea să cred că familia noastră ajunsese aici.

Procesul a durat aproape un an. Avocați, martori, nervi întinși la maximum. Tanti Lenuța s-a îmbolnăvit de inimă din cauza stresului. Copiii mei au început să se teamă de orice bătaie la ușă.

În final, judecătorul a decis că actele sunt legale și că Ioana nu are niciun drept asupra casei. Dar victoria asta nu a adus liniște: relațiile din familie erau distruse.

Acum stau singură în sufrageria noastră nouă și mă uit la pozele vechi cu toți zâmbind la masa de Crăciun. Mă întreb dacă merită vreodată să faci sacrificii pentru familie când banii pot rupe orice legătură.

Oare am făcut bine? Sau am pierdut tot ce conta mai mult încercând să fac ceea ce credeam corect?