Casa împărțită: Lupta mea pentru liniște în propria familie

— Mariana, iar ai mutat farfuriile? Nu mai găsesc nimic în bucătăria asta! vocea Anei răsună din prag, cu un ton care mă face să-mi încleștez pumnii pe prosopul ud. E sâmbătă dimineața, iar liniștea casei mele a fost spulberată de râsetele și țipetele nepoților, de pașii grăbiți și de ușile trântite. Soțul meu, Viorel, stă la masă cu ziarul, prefăcându-se că nu aude nimic.

Îmi mușc buza și încerc să răspund calm:
— Le-am pus aici, Ana, să fie mai la îndemână pentru copii. Dacă vrei, le mutăm înapoi.

Ana oftează, se uită la mine cu ochii ei reci, de parcă aș fi un intrus în propria casă. Copiii ei, Daria și Vlad, aleargă prin sufragerie, răsturnând pernele de pe canapea. Mă uit la Viorel, sperând să spună ceva, să pună o limită, dar el doar dă pagina la ziar, ca și cum nu ar fi nimic în neregulă.

În fiecare weekend, povestea se repetă. Ana vine cu copiii, aducând cu ea un val de energie haotică, de nemulțumiri și reproșuri subtile. Mă simt ca o străină în casa mea, ca o cameristă care trebuie să zâmbească și să facă pe plac tuturor. Încerc să fiu amabilă, să gătesc ce le place, să nu deranjez, dar orice aș face, parcă nu e niciodată destul.

— Mama, unde e telecomanda? strigă Daria, răscolind sertarele.
— Nu știu, draga mea, poate e sub perne, răspund, dar Ana mă întrerupe:
— Mariana, te rog, nu le mai lăsa să se uite la televizor toată ziua. Au teme de făcut!

Simt cum mi se strânge stomacul. Nu eu le-am dat drumul la televizor, dar nu mai contează. Orice se întâmplă rău, e vina mea. Mă retrag în bucătărie, încercând să-mi ascund lacrimile. Aud râsete, certuri, uși trântite. Mă simt invizibilă, inutilă, ca o piesă de mobilier care doar încurcă.

Seara, când copiii adorm, Viorel vine la mine în bucătărie. Îl privesc cu ochii roșii, dar el evită să mă privească.
— Mariana, încearcă să înțelegi, Ana trece printr-o perioadă grea. E greu să fii mamă singură.

Îmi vine să țip:
— Și eu? Eu nu contez? Casa asta nu mai e a mea de când vine Ana! Nu pot să mă simt bine nici măcar în bucătăria mea!

Dar nu spun nimic. Înghit cuvintele, ca de fiecare dată. Viorel mă mângâie pe umăr, dar gestul lui e mecanic, lipsit de căldură. Mă simt singură, abandonată în propria viață.

Duminică dimineața, găsesc vase murdare peste tot, jucării împrăștiate, haine aruncate pe scaune. Mă apuc să strâng, cu o furie mută. Ana intră în bucătărie, cu telefonul la ureche.
— Mariana, ai văzut geaca Dariei? Nu găsesc nimic în casa asta!

Îmi vine să-i spun că nu e casa ei, că nu sunt menajera nimănui, dar mă abțin. Îi spun calm:
— Cred că e în dormitor, pe pat.

Ana oftează, pleacă fără să mulțumească. Mă simt mică, neînsemnată. Mă întreb dacă așa va fi mereu, dacă voi fi mereu pe locul doi, mereu cea care trebuie să cedeze.

Seara, după ce pleacă, casa e din nou liniștită. Dar liniștea e apăsătoare, plină de resentimente. Viorel încearcă să mă îmbrățișeze, dar mă trag înapoi.
— Nu mai pot, Viorel. Nu mai pot să fiu invizibilă în propria casă. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine.

El oftează, ridică din umeri.
— Mariana, e familia mea. Ce vrei să fac?

Îl privesc cu lacrimi în ochi.
— Să fii și de partea mea, măcar o dată. Să-mi spui că și eu contez, că și eu am dreptul la liniște.

Tăcerea lui doare mai tare decât orice cuvânt. Mă duc în dormitor și plâng, cu fața în pernă, până adorm.

Luni dimineața, mă uit în oglindă. Chipul meu e obosit, ochii umflați. Mă întreb când am uitat să mai trăiesc pentru mine. Când am început să cred că fericirea celorlalți e mai importantă decât a mea. Cât de mult trebuie să mă sacrific pentru ca ceilalți să fie fericiți?

Poate că nu e vina Anei. Poate că nici Viorel nu știe cum să gestioneze situația. Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Cât timp voi mai putea să mă anulez pe mine însămi pentru liniștea altora?

Oare câți dintre voi ați simțit vreodată că nu mai aveți loc în propria viață? Cât de mult suntem dispuși să ne sacrificăm pentru cei pe care îi iubim?