Casa mea nu mai e a mea: Povestea unei mame rănite de propriii copii

— Nu, mamă, nu poți rămâne la mine în seara asta. Am musafiri. Poate altădată.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună rece în telefon. Mă uit la valiza ponosită, la mâinile mele crăpate de muncă și simt cum mi se strânge inima. Sunt în fața blocului pe care l-am cumpărat acum șase ani, când încă mai lucram la bătrâna doamnă din Torino. Am visat atâta vreme la ziua în care mă voi întoarce acasă și voi fi din nou mamă, bunică, parte din familie. Dar acum, stau pe trotuar, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, și nu am unde să merg.

— Dar, Ioana, e târziu… Nu știu unde să mă duc. Măcar până mâine dimineață, te rog…

— Nu pot, mamă. Ți-am spus. Nu e momentul.

Închid telefonul și simt cum lumea se prăbușește peste mine. Îmi amintesc de anii în care am spălat podele și am îngrijit bătrâni străini, de fiecare euro pus deoparte pentru copiii mei. Le-am cumpărat apartamente ca să nu ducă lipsuri, ca să nu fie nevoiți să plece și ei printre străini. Am visat la recunoștința lor, la îmbrățișări calde și seri în familie. Dar acum sunt o străină în propriul oraș.

Mă îndrept spre apartamentul lui Vlad, băiatul meu cel mic. Poate el mă va primi. Îi trimit un mesaj: „Vlad, pot să vin la tine? Am nevoie doar de o noapte.”

Răspunsul vine după o oră: „Mamă, nu e un moment bun. Am prietena la mine și nu vreau să o incomodez.”

Mă așez pe o bancă din parc și privesc cerul întunecat. O bătrână cu un cățel mă privește cu milă. Îmi vine să-i spun povestea mea, dar cine ar asculta? Cine ar înțelege cât doare să fii respins de propriii copii?

În minte îmi răsună vocea soțului meu, Petru, care a murit acum zece ani: „Nu pleca, Maria! Copiii au nevoie de tine aici.” Dar eu am plecat. Am crezut că banii vor aduce fericirea. Am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu iubire.

A doua zi dimineață mă duc la sora mea, Elena. Mă primește cu brațele deschise și cu ochii plini de lacrimi.

— Maria, ce s-a întâmplat?

Îi povestesc totul printre suspine.

— Nu pot să cred! Tu le-ai cumpărat casele alea! Cum să nu te primească?

— Nu știu… Poate că am greșit undeva. Poate că i-am răsfățat prea mult sau poate că am lipsit prea mult din viața lor.

Elena mă strânge la piept.

— Nu tu ai greșit. Ei au uitat ce înseamnă recunoștința.

Zilele trec greu. Încerc să vorbesc cu copiii mei, dar mă evită. Ioana îmi trimite mesaje scurte: „Sunt ocupată.” Vlad nu răspunde deloc. Merg pe stradă și mă uit la blocurile gri, la oamenii grăbiți. Mă simt invizibilă.

Într-o zi, mă hotărăsc să merg la Ioana acasă fără să anunț. Sun la ușă. Deschide ușa cu fața obosită.

— Mamă… ce cauți aici?

— Vreau doar să vorbim. Cinci minute.

O las să mă invite în holul micuțului apartament pe care l-am cumpărat eu.

— Ioana, de ce nu mă primești? Ce s-a întâmplat între noi?

Ea oftează și se uită în podea.

— Mamă… ai lipsit prea mult. Nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Ești ca o străină pentru mine.

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac.

— Am lipsit ca să vă fie vouă bine! Am muncit pentru voi!

— Știu… dar eu aveam nevoie de tine aici, nu de bani sau apartamente.

Tăcerea apasă între noi ca o povară grea.

— Și totuși… nici măcar o noapte? Sunt mama ta…

Ioana ridică din umeri.

— Nu știu… Poate că am nevoie de timp.

Plec cu sufletul sfâșiat. La Vlad nici nu mai încerc să merg. Mă întorc la Elena și plâng ore întregi.

Într-o seară, primesc un mesaj de la Vlad: „Mamă, putem vorbi?”

Ne întâlnim într-o cafenea micuță. E stânjenit.

— Mamă… îmi pare rău că te-am rănit. Dar nici eu nu știu cum să fiu cu tine. Ai fost mereu departe… Acum simt că nu te cunosc.

Îl privesc și văd în ochii lui același copil care plângea după mine când plecam la aeroport.

— Vlad… am făcut tot ce am putut pentru voi. Poate am greșit că am ales banii în locul prezenței mele…

El dă din cap încet.

— Poate că toți am greșit undeva…

Ne îmbrățișăm pentru prima dată după ani întregi. Simt că poate există speranță.

Dar rana rămâne adâncă. Multe seri încă le petrec singură, gândindu-mă dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut totul încercând să le ofer totul.

Mă uit la poza veche cu familia mea și mă întreb: Oare cât valorează dragostea unui părinte? Și cât valorează recunoștința unui copil? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?