Casa mea, sufletul meu: Povestea unei mame trădate

— Mamă, nu mai poți sta singură! Ai nevoie de ajutor, iar noi avem loc destul, spuse Ana, privindu-mă cu ochii umezi, dar hotărâți. Era o seară de martie, vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei. Mă simțeam încă slăbită după pneumonie și fractura de șold, iar bastonul îmi devenise prieten de nădejde. Totuși, inima îmi spunea că nu sunt încă pregătită să-mi las casa, colțul meu de lume, plin de amintiri.

— Ana, nu vreau să fiu o povară… Știi cât țin la casa asta. Aici a crescut și tatăl tău, aici ai făcut primii pași. Cum să plec?

— Mamă, nu e vorba de povară! E vorba să fii în siguranță. Și oricum, apartamentul ăsta stă gol… Poate îl vindem și cu banii facem ceva frumos pentru toți.

Am simțit un junghi în piept. Nu era prima dată când aducea vorba despre vânzare, dar de data asta părea că are un plan. Am încercat să schimb subiectul, dar insistența ei și a lui Radu, ginerele meu, m-au făcut să cedez. După câteva zile, m-am mutat la ei. Mi-au aranjat o cameră micuță la etajul casei lor din Chiajna. Totul părea în regulă la început: copiii veneau des pe la mine, nepoții mă îmbrățișau cu dragoste sinceră.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o după-amiază, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon:

— Da, mama e la noi acum. Da, apartamentul e liber… Da, putem programa vizionări oricând.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am coborât încet scările și am intrat în sufragerie. Ana s-a speriat când m-a văzut.

— Mamă… nu trebuia să auzi…

— Ce nu trebuia să aud? Că vreți să-mi vindeți casa fără să mă întrebați?

Radu a intrat în cameră cu o privire rece:

— Maria, gândește-te logic. Ce rost are să ții un apartament gol? Banii ți-ar prinde bine. Poate chiar să-ți iei un loc la un azil mai bun dacă nu-ți place aici.

M-am uitat la el ca la un străin. Cum putea să vorbească așa? Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară în curte și am plâns ca un copil.

Zilele următoare au fost un coșmar. Ana încerca să mă liniștească:

— Mamă, îmi pare rău! Nu voiam să te rănesc… Radu zice că e cel mai bine pentru toți. Dar dacă nu vrei, nu facem nimic fără acordul tău.

Dar Radu era mereu prezent cu argumente reci:

— Maria, gândește-te la viitor. Dacă ți se întâmplă ceva? Cine se ocupă de acte? E mai simplu așa…

Am început să mă simt captivă. Nu mai aveam cheile de la apartament — Ana le luase „ca să nu le pierd”. Într-o zi am prins curaj și i-am cerut să mergem împreună acolo.

— Vreau să-mi iau niște haine și câteva poze cu tata.

Ana a acceptat ezitant. Când am ajuns, am găsit ușa descuiată și două persoane străine care inspectau camerele.

— Bună ziua! Suntem de la agenție… Sunteți proprietara? ne-a întrebat una dintre femei.

M-am uitat la Ana șocată.

— Ce se întâmplă aici?

Ana a început să plângă:

— Mamă, iartă-mă! Radu a insistat… Eu n-am vrut! Dar avem nevoie de bani… Ratele ne sufocă… Nu mai pot!

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Toată viața am muncit pentru casa asta — am strâns fiecare leu după moartea soțului meu ca să nu ne lipsească nimic. Acum urma să rămân fără ea pentru că familia mea avea nevoie de bani?

În zilele care au urmat, am refuzat să mai vorbesc cu Radu. Ana încerca să repare lucrurile:

— Mamă, promit că nu vindem nimic fără semnătura ta! Dar te rog… ajută-ne! Nu mai știm ce să facem…

Am stat nopți întregi gândindu-mă ce să fac. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-mi ajuta copiii și nevoia de a-mi păstra demnitatea și rădăcinile.

Într-o dimineață devreme, m-am dus la notar și am pus casa sub clauză de uzufruct viager: nimeni nu putea vinde fără acordul meu cât trăiesc. Când Ana a aflat, a plâns din nou:

— Mamă, te rog să mă ierți! Nu voiam decât să fim bine…

Radu însă nici măcar nu s-a uitat la mine. A plecat trântind ușa.

Acum stau din nou în apartamentul meu mic din Drumul Taberei. E liniște aici — poate prea multă uneori — dar e liniștea mea. Ana vine uneori cu copiii; Radu nu mai calcă pragul.

Mă întreb adesea: unde greșim ca părinți? Cât trebuie să dăm din noi până când nu mai rămâne nimic? Oare dragostea pentru copii ar trebui să fie mereu mai presus decât dragostea pentru sine?