Casa noastră, dar nu și acasă: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Radu! Cum adică trecem apartamentul pe numele Anei? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre, încă plină de cutii nedezambalate după mutarea de acum două luni. Radu stătea cu spatele la mine, privind pe geam, evitându-mi privirea.

— E doar temporar, Ilinca. Tata a zis că așa e mai sigur, să nu avem probleme cu banca. După aia îl trecem pe numele nostru, a răspuns el încet, ca și cum fiecare cuvânt îl costa o bucată din suflet.

Nu l-am crezut nici măcar o clipă. Știam prea bine cum funcționează familia lui: totul era despre bani, despre cine controlează ce. Am muncit amândoi ani întregi în străinătate, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mică bucurie doar ca să avem un loc al nostru. Și acum, când în sfârșit aveam cheile în mână, totul părea să ne scape printre degete.

Mama lui Radu, doamna Viorica, nu a fost niciodată de acord cu mine. „Fata asta nu e de nasul nostru”, îi spunea mereu lui Radu când credea că nu aud. Dar eu auzeam totul. Și fiecare vorbă mă durea ca un ac în inimă. Ana, sora lui mai mică, era mereu preferata. Frumoasă, răsfățată și mereu cu zâmbetul pe buze când avea nevoie de ceva.

În seara aceea, după ce Radu a plecat la serviciu, am rămas singură în apartament. M-am așezat pe podea, între cutiile cu cărți și haine, și am plâns în hohote. Nu pentru apartament, ci pentru tot ce simțeam că pierd: încrederea în omul pe care îl iubeam, siguranța unui viitor împreună, liniștea unei familii normale.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Viorica în bucătăria noastră. Fără să ceară voie, făcea cafea și răsfoia actele de proprietate.

— Să știi că e mai bine așa, Ilinca. Ana e tânără, are nevoie de un început bun. Voi sunteți deja așezați. Nu fi egoistă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Dar noi am plătit tot! Noi am muncit pentru fiecare metru pătrat! Cum puteți să spuneți că nu e al nostru?

Viorica m-a privit rece.

— În familia noastră, totul se face pentru binele tuturor. Dacă nu-ți convine, poate nu ești făcută să fii aici.

Am ieșit trântind ușa și m-am dus la mama mea. Când i-am povestit totul, a început să plângă și ea.

— Ilinca, nu lăsa să te calce în picioare! Ai muncit prea mult ca să pierzi totul din cauza lor!

Dar ce puteam face? Radu era prins între mine și familia lui. În fiecare seară venea acasă tot mai tăcut, cu ochii roșii de oboseală și vinovăție.

— Ilinca, te rog… Nu vreau să ne certăm. O să rezolv eu totul. Ai încredere în mine.

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Ana venea tot mai des să „viziteze” apartamentul. Își aducea prietenele, făcea poze pentru Instagram și vorbea despre cum va decora camera ei.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana cu mama ei în sufragerie, măsurând pereții.

— O să punem aici un tapet roz pal și un dulap mare pentru hainele mele — chicotea Ana.

— Poate ar trebui să mă întrebați și pe mine înainte să faceți planuri! — am izbucnit eu.

Ana mi-a aruncat o privire disprețuitoare.

— Nu te mai agita atâta! Oricum nu o să rămâi mult aici.

Atunci am simțit că cedez. Am început să țip la ele, spunându-le tot ce aveam pe suflet: cât am muncit, cât am sacrificat, cât de nedrept mi se pare totul. Viorica a ridicat din umeri și a plecat fără să spună nimic. Ana a râs și a ieșit după ea.

Când Radu a venit acasă și a văzut lacrimile mele, s-a prăbușit pe canapea.

— Nu mai pot… Nu știu ce să fac…

— Alege! — i-am spus printre suspine. — Ori suntem noi o familie, ori rămâi cu ei!

A urmat o tăcere lungă. Zilele s-au scurs greu. Radu s-a mutat temporar la părinții lui „ca să calmeze spiritele”. Eu am rămas singură în apartament, cu frica zilnică că voi fi dată afară.

Într-o dimineață am găsit pe ușă o notificare de la notar: apartamentul fusese trecut oficial pe numele Anei. Totul era pierdut.

Am strâns câteva haine într-o valiză și am plecat la mama mea. Nu m-am uitat înapoi. Câteva zile mai târziu, Radu m-a sunat plângând:

— Iartă-mă… N-am fost destul de puternic…

Nu i-am răspuns nimic. Poate că uneori dragostea nu e suficientă când familia devine dușmanul tău cel mai mare.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptatea? Cât valorează sacrificiul nostru când cei dragi aleg banii înaintea sufletului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?