Casa pe care nimeni n-o voia – până când a devenit moștenire. Povestea mea despre singurătate, familie și prețul iertării

— Mamă, nu poți să vinzi casa fără să ne întrebi și pe noi! vocea Ioanei răsuna în bucătăria rece, cu pereții scorojiți, unde abia dacă mai păstrai căldura unei amintiri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, acolo unde ploaia bătea ritmic în geam, ca o bătaie în ușă pe care nu o mai așteptam de mult.

Nu-mi amintesc când am început să mă simt străină în propria mea casă. Poate după ce soțul meu, Doru, s-a stins și copiii au plecat fiecare la casele lor, lăsându-mă cu pereții goi și cu tăcerea apăsătoare. Ioana și Vlad veneau rar, doar de sărbători, și atunci grăbiți, cu telefoanele în mână și ochii mereu la ceas. Mă uitam la ei și nu-i mai recunoșteam: copiii mei dragi, pentru care aș fi mutat munții, deveniseră niște străini politicoși.

Ani la rând am încercat să le fiu aproape. Le trimiteam pachete cu zacuscă și dulceață, îi sunam să le spun că îi iubesc, dar răspunsurile lor erau tot mai scurte. „Suntem ocupați, mamă.” „Avem treabă.” „Poate data viitoare.” Și tot așa, până când am încetat să mai aștept.

Casa noastră din satul Fundeni era veche, dar pentru mine era plină de viață: aici am crescut copiii, aici am plâns și am râs, aici am îngropat vise și am țesut speranțe. Dar pentru ei era doar o povară. „Ce să facem cu o casă la țară? Cui îi trebuie?” spunea Vlad mereu, când încercam să-i povestesc despre grădină sau despre cireșul care încă mai rodea.

Apoi, într-o zi de toamnă târzie, am primit vestea că trebuie să refac actele casei. Notarul mi-a spus că ar fi bine să mă gândesc la un testament. Nu m-am gândit niciodată serios la moarte, dar atunci am simțit un gol în stomac. Am sunat-o pe Ioana să-i spun. Nu trecuseră nici două ore și amândoi copiii erau la ușa mea, cu fețele crispate și priviri pe care nu le-am mai văzut niciodată la ei.

— Mamă, trebuie să ne asigurăm că totul e în regulă cu moștenirea, a spus Vlad pe un ton prea oficial pentru gustul meu.

— Nu vrem să ai probleme, a adăugat Ioana, dar ochii ei trădau altceva: nerăbdare, poate chiar teamă că ar putea pierde ceva.

Dintr-odată, casa mea devenise importantă. Au început să vină tot mai des: ba să mă ajute cu facturile, ba să repare ceva prin curte. Îmi aduceau fructe exotice și prăjituri din oraș, dar nu mai aduceau niciun strop de căldură. Îi vedeam cum se uitau pe furiș prin dulapuri, cum șopteau între ei când credeau că nu-i aud.

Într-o seară, după ce au plecat, am găsit pe masa din sufragerie o listă scrisă de mână: „Lucruri de împărțit – mobilier vechi, tablouri, bijuterii”. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu eram decât o cheie către o avere pe care nici nu o prețuiau cu adevărat.

Am încercat să vorbesc cu ei:
— Voi chiar credeți că asta contează? Că banii sau lucrurile astea vă vor aduce fericire?
Vlad a ridicat din umeri:
— Mamă, vrem doar să fim siguri că nu se pierde nimic din ce ai muncit toată viața.
Ioana a tăcut. Pentru prima dată nu a avut nimic de spus.

În nopțile lungi de iarnă stăteam singură în pat și mă întrebam unde am greșit. Oare i-am iubit prea mult? Oare i-am protejat prea tare? Sau poate lumea asta nouă i-a schimbat fără să-mi dau seama? M-am gândit să vând casa și să donez banii unui orfelinat. Dar apoi m-am gândit la nepoții mei – poate într-o zi vor vrea să știe cine a fost bunica lor.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste satul adormit, Ioana a venit singură. Avea ochii roșii și părea obosită.
— Mamă… îmi pare rău. Știu că te-am rănit. Dar nu știu cum să repar asta.
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că nu sunt singură.

Dar Vlad n-a mai venit. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sper că ai luat decizia corectă.”

Acum stau la masa din bucătărie și privesc spre ușa care s-a deschis și s-a închis de atâtea ori. Mă întreb dacă merită să ierți atunci când dragostea e umbrită de interes. Poate că familia nu e despre sânge sau moșteniri, ci despre cine rămâne lângă tine când nu ai nimic de oferit.

Oare câți dintre noi au ajuns să fie doar niște chei către averi uitate? Și cât valorează iertarea atunci când sufletul ți-e gol?