Casa promisă, visul spulberat: Cum am pierdut totul după nuntă

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a cozonac de la nuntă. Mirela, soțul meu, stătea în prag, cu mâinile în buzunar, încercând să nu se uite nici la mine, nici la mama. Pe masa din fața noastră, actele de divorț stăteau ca o sentință.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii, dar hotărâți. — Nu am de ales, Ana. Nu mai pot trăi cu tatăl tău. Și… am nevoie de stabilitate. Casa asta e tot ce am.

Mi-am simțit genunchii moi. Toată copilăria mea, toate promisiunile, toate planurile făcute cu Mirel — totul se prăbușea. Când ne-am logodit, mama a fost cea care a insistat: „Casa rămâne a voastră după nuntă. Eu și taică-tu ne mutăm la țară, să vă lăsăm loc să vă construiți viața.” Am crezut-o. Am făcut planuri, am renovat camera de sus, am visat la copii care să alerge prin curte, la mesele de duminică în familie.

— Dar tu ai spus… ai promis! am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Mirel a încercat să mă ia de mână, dar am tras-o înapoi. Nu voiam să fiu mângâiată, voiam să înțeleg de ce totul se destramă atât de brusc.

Mama a oftat. — Știu, Ana. Știu ce am spus. Dar nu am prevăzut că viața mea se va schimba așa. Nu pot să plec de aici. Nu acum.

Tatăl meu nu era acasă. De câteva săptămâni, dormea la fratele lui, după ce certurile dintre ei deveniseră insuportabile. Eu și Mirel ne-am mutat înapoi la ai mei după nuntă, așa cum stabilisem, cu gândul că în câteva luni vom fi stăpâni pe casa noastră. Acum, totul era în aer.

— Și noi ce facem? am întrebat, cu vocea spartă. — Unde să mergem? Nu avem bani de chirie, nu avem nimic pus deoparte. Ne-am cheltuit totul pe nuntă, pe mobilă, pe renovări.

Mama s-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu o mai văzusem la ea. — Îmi pare rău, Ana. Poate găsiți ceva temporar. Eu… nu pot să vă ajut mai mult.

Mirel a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am rămas singură cu mama, privind-o cum își șterge lacrimile cu colțul unui șervet. În mintea mea, se derulau toate momentele în care am crezut că familia noastră e indestructibilă. Că, orice s-ar întâmpla, părinții mei vor fi acolo, că promisiunile lor sunt sfinte.

Seara, Mirel a venit la mine în camera copilăriei mele, unde încă mai aveam postere cu trupa Andre pe dulap. — Ana, nu putem sta aici. Nu mai e locul nostru. Trebuie să găsim o soluție.

— Dar unde să mergem? am întrebat, simțind cum disperarea mă sufocă. — Nu avem nimic. Tot ce am investit e aici.

— Știu, dar nu putem trăi cu mama ta, nu așa. E prea multă tensiune. Și… nu e corect.

Am plâns toată noaptea, gândindu-mă la cum s-a destrămat totul într-o clipă. A doua zi, am încercat să vorbesc cu tata. L-am sunat, dar nu a răspuns. Am mers la unchiul meu, unde stătea, și l-am găsit pe terasă, privind în gol.

— Tata, ce facem? am întrebat, cu vocea tremurândă. — Mama nu ne mai lasă casa. Ce se întâmplă cu noi?

Tata a oftat adânc. — Ana, nu mai pot. Am încercat, dar nu mai merge. Casa… e a mamei tale, legal. Eu nu am niciun drept. Dar tu… tu trebuie să-ți vezi de viața ta. Nu te mai agăța de promisiuni.

— Dar tu unde o să stai?

— O să mă descurc. Nu-ți face griji pentru mine. Ai grijă de tine și de Mirel.

Am plecat de acolo mai confuză ca niciodată. Într-o săptămână, am început să căutăm chirii. Totul era scump, mic, departe de serviciu. Mirel era tot mai tăcut, iar eu mă simțeam tot mai vinovată. Parcă totul era vina mea, că am crezut în promisiuni, că am tras de părinții mei să rămână împreună doar pentru mine.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră. — Ana, știu că mă urăști acum. Dar vreau să știi că nu am făcut asta cu răutate. Pur și simplu… nu mai pot. Am nevoie să fiu singură, să mă regăsesc.

— Și eu? Ce fac eu? Ce facem noi? am întrebat, cu vocea stinsă.

— O să vă descurcați. Sunteți tineri. O să găsiți o cale.

Am simțit că nu mai am nimic. Mirel a început să vorbească despre plecat în străinătate. — Poate e un semn, Ana. Poate nu trebuia să ne agățăm de casa asta. Poate trebuie să ne facem viața noastră, departe de tot ce ne-a rănit.

Nu știu dacă avea dreptate. Nu știu dacă vreodată o să pot ierta ce s-a întâmplat. Dar știu că, într-o clipă, tot ce credeam sigur s-a spulberat.

Mă întreb uneori: cât valorează o promisiune de familie? Cât de mult putem construi pe cuvintele celor dragi, dacă viața le poate schimba peste noapte? Voi ați trecut prin așa ceva? Ce ați fi făcut în locul meu?