Casa visurilor mele, trădarea surorii mele și lupta pentru dreptate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre încă mirosind a vopsea proaspătă. Sorina, sora mea mai mică, stătea în fața mea cu ochii mari, dar nu de vinovăție, ci de sfidare. Lângă ea, Mihai, soțul ei, își încrucișa brațele pe piept și privea pe fereastră, de parcă nu-l interesa deloc ce se întâmpla.

Totul a început cu un vis simplu: să avem o casă a noastră. Eu și Radu am strâns bani ani la rând, am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la orice mic răsfăț. Ne-am mutat dintr-o garsonieră mică din Militari într-un apartament cu două camere în Titan, iar apoi am făcut pasul cel mare: o casă cu trei camere la marginea Bucureștiului. Era tot ce ne-am dorit vreodată. Am plâns amândoi când am semnat actele.

Sorina a venit prima dată la noi cu o sticlă de vin și un zâmbet larg. „Ce frumos e aici! Parcă nici nu suntem în România”, a spus ea, plimbându-se prin fiecare cameră. Mihai părea mai puțin impresionat. „E cam departe de centru… Dar măcar aveți curte”, a murmurat el. Nu am dat importanță atunci.

Primele semne au apărut când Sorina a început să vină tot mai des, uneori fără să anunțe. O găseam în bucătărie făcând cafea sau pe terasă vorbind la telefon. „M-am gândit că poate ai nevoie de ajutor cu aranjatul”, îmi spunea ea. Dar nu mă ajuta niciodată cu adevărat; doar se uita prin dulapuri și făcea observații despre cât de scump trebuie să fi fost totul.

Într-o seară, după ce au plecat, Radu mi-a spus: „Nu ți se pare ciudat cât de mult îi place Sorinei casa asta? Parcă ar fi a ei.” Am râs atunci, dar râsul mi-a înghețat pe buze câteva săptămâni mai târziu.

Într-o zi de luni, am primit o scrisoare oficială. Era o notificare de la un avocat: Sorina și Mihai susțineau că jumătate din banii pentru casă proveneau de la ei și că au drept legal asupra proprietății. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am sunat-o imediat pe Sorina.

— Cum poți să faci asta? Ai mințit! Nu ați dat niciun ban!
— Ba da, am dat! Ți-am dat 5.000 de euro când ai avut nevoie pentru avans!
— Era un împrumut! Și ți-am dat banii înapoi!
— Nu contează, Mihai are dovezi că am contribuit mai mult! O să vezi tu la tribunal!

Radu era alb la față. „Nu pot să cred că familia ta ar face așa ceva”, mi-a spus el. Nici eu nu puteam să cred. Mama a încercat să medieze conflictul, dar Sorina era hotărâtă. „E dreptul meu! Și Mihai știe legile mai bine decât voi!”

Au urmat luni de coșmar: avocați, procese, martori. Mihai a falsificat niște acte bancare ca să pară că ne-au transferat bani pentru casă. Eu și Radu am adus toate chitanțele și extrasele de cont care dovedeau contrariul. Tata s-a îmbolnăvit de supărare; mama plângea zilnic la telefon.

Într-o zi, când am venit acasă de la tribunal, am găsit poarta deschisă și pe Sorina în curte cu niște muncitori.

— Ce faci aici?!
— Am venit să mă asigur că nu stricați nimic din ce ar putea fi și al meu! O să vezi că o să câștigăm!

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Radu m-a tras înapoi: „Nu merită să te cobori la nivelul lor.”

În tot acest timp, vecinii au început să vorbească. „Ai auzit ce s-a întâmplat cu fetele lui tanti Maria? Se ceartă pe casă ca niște străini!” M-am simțit umilită, trădată și singură.

Procesul a durat aproape un an. În final, judecătorul ne-a dat dreptate nouă: toate dovezile arătau clar că Sorina și Mihai nu aveau niciun drept asupra casei. Dar nimic nu mai era ca înainte. Sora mea nu mi-a mai vorbit niciodată; părinții noștri s-au îmbolnăvit din cauza stresului; iar eu nu mai pot privi casa asta fără să-mi amintesc cât sânge rece poate exista chiar între frați.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru ceea ce e al tău atunci când prețul e pierderea familiei. Oare chiar contează o casă dacă ajungi să fii singur între patru pereți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?