Casa visurilor și zidurile dintre noi

— Nu, nu vreau să-i văd aici! Nu în casa asta! vocea Loredanei răsuna în livingul imens, cu ecou pe marmura rece. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-i explic că părinții mei meritau să vadă casa pentru care muncisem 15 ani în Italia, pe șantiere, sub soarele arzător și ploaia rece.

— Loredana, sunt părinții mei! Au trăit în sărăcie, au mâncat mămăligă cu ceapă ca să mă poată trimite la liceu. Cum să nu-i las să intre?

Ea își strânse halatul de mătase pe lângă corp, cu o privire rece, aproape disprețuitoare:

— Nu vreau să-mi murdărească mobila nouă cu noroiul de pe pantofi. Și nici să-i aud cum se plâng că nu e ca la țară. Casa asta e a noastră, nu a lor!

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. M-am așezat pe marginea canapelei, privind prin geamul uriaș la curtea perfect tunsă. Îmi aminteam cum, copil fiind, visam la o casă mare, cu etaj, unde să ne strângem toți la masă de Crăciun. Dar acum, când visul devenise realitate, simțeam că pierdusem ceva esențial.

— Loredana, nu pot să le spun să stea la poartă. Au crescut aici, au muncit pământul ăsta… Nu înțelegi?

— Nu, nu înțeleg! răspunse ea tăios. Eu am crescut la bloc, nu cu găini și porci în curte. Am muncit și eu, nu doar tu! Am avut grijă de copii, am făcut economii, am suportat singură toate problemele cât ai fost plecat. Acum vreau liniște și ordine!

M-am ridicat brusc, simțind cum mă sufoc. Am ieșit pe terasă, unde aerul rece de noiembrie m-a lovit în față. Am scos telefonul și am format numărul mamei.

— Mamă… nu știu cum să-ți spun… Loredana nu vrea să veniți azi. Poate… poate altădată…

Am auzit oftatul ei stins, apoi vocea tremurată:

— E casa voastră, dragul mamei. Să fiți sănătoși… Noi suntem bine aici, nu-ți face griji.

Am închis ochii, simțind lacrimile cum îmi ard obrajii. M-am gândit la tata, cum mergea șchiopătând la câmp, la mâinile lui crăpate de muncă. Totul pentru ca eu să am o viață mai bună. Și acum, când puteam să le ofer ceva înapoi, îi țineam la poartă, ca pe niște străini.

Seara, la cină, copiii alergau prin sufrageria luminată, râzând. Loredana îi privea cu mândrie.

— Vezi? Pentru ei am făcut totul. Să nu le lipsească nimic.

— Dar dacă îi învățăm că familia nu contează? am întrebat încet.

— Familia suntem noi, nu rudele de la țară! a răspuns ea, ridicând tonul.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin camerele mari, reci, ascultând liniștea apăsătoare. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva, în goana după bani și confort, am pierdut sufletul casei.

A doua zi, am găsit-o pe Loredana în bucătărie, pregătind cafeaua.

— Loredana, trebuie să vorbim. Nu pot trăi așa. Părinții mei nu sunt niște cerșetori. Dacă nu-i primești, eu… eu nu mai pot sta aici.

M-a privit lung, cu ochii goi.

— Atunci du-te la ei! Poate acolo te simți mai bine!

Am plecat. Am mers pe jos până la casa părintească, la marginea satului. Când am intrat, mama plângea în tăcere, iar tata își ascundea fața în palme.

— Iartă-mă, tată… Iartă-mă, mamă… am șoptit, îngenunchind lângă ei.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Loredana nu m-a sunat. Copiii m-au vizitat doar de câteva ori, stingheri. Casa cea mare a rămas goală, rece, ca o fortăreață fără suflet.

Într-o seară, tata mi-a spus:

— Casă fără dragoste e doar un morman de cărămizi, băiete. Nu uita asta.

Acum stau aici, în casa copilăriei mele, cu pereți crăpați și miros de lemn vechi, dar cu sufletul plin de căldura părinților mei. Mă întreb: oare câți dintre noi uităm ce contează cu adevărat, orbiți de dorința de a avea mai mult? Merită să sacrificăm dragostea pentru mândrie și confort? Voi ce ați fi făcut în locul meu?