Casele Celorlalți: Povestea Mea Printre Zidurile Moștenirii

— Nu ai niciun drept să decizi singură, Ana! Casa asta a fost a părinților noștri, nu doar a ta! vocea răgușită a unchiului meu, Doru, răsună în sufrageria rece, unde mirosul de mucegai se amestecă cu cel al mobilei vechi. Mă uit la el, la mâinile lui noduroase care strâng actele de proprietate ca pe o armă. În colțul camerei, verișoara mea, Mirela, își freacă nervos palmele, evitându-mi privirea.

Mi-aș dori să pot răspunde cu aceeași forță, dar simt cum cuvintele mi se blochează în gât. Îmi amintesc de mama, cum îmi spunea mereu să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Dar acum nu mai e nimeni care să mă apere. Sunt singură între zidurile acestei case care a văzut atâtea lacrimi și atâtea râsete.

Totul s-a schimbat într-o noapte de iarnă, când telefonul a sunat la ora trei. „Ana, trebuie să vii la spital…”, mi-a spus vocea tremurată a mătușii Ileana. În câteva ore, familia mea s-a destrămat: un accident de mașină i-a luat pe toți. Am rămas doar eu și o listă lungă de case, apartamente și terenuri pe care nu le-am dorit niciodată.

La început, am crezut că rudele vor fi alături de mine. Dar după înmormântare, au început telefoanele, vizitele neașteptate, discuțiile despre acte și procese. Unchiul Doru a venit cu avocatul lui, încercând să mă convingă că nu am dreptul la tot ce mi-au lăsat părinții. Mirela a început să-mi trimită mesaje pasiv-agresive: „Sper că nu uiți cine ți-a fost aproape când erai mică.”

Am încercat să fiu corectă. Am propus să împărțim totul echitabil, dar nimeni nu părea mulțumit. Fiecare voia mai mult decât i se cuvenea. Într-o zi, am găsit-o pe Mirela cotrobăind prin sertarele biroului tatălui meu. „Caut niște poze vechi”, mi-a spus ea, dar am văzut cum ascundea un plic sub pulover.

În fiecare casă moștenită am găsit altceva: în apartamentul din centru, încă mirosea a cafeaua bunicii; în vila de la marginea orașului, pereții păstrau urmele copilăriei mele și ale fratelui meu, Radu. Dar peste tot plutea un aer de invazie. Rudele veneau și plecau fără să mă întrebe, lăsau urme de noroi pe covoare și vorbe grele în aer.

Într-o seară, după ce am găsit ușa de la intrare descuiată și câteva lucruri lipsă din sufragerie, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu prizoniera acestor case! Dacă vreți totul, luați-le!

Mătușa Ileana m-a privit cu ochii umezi:
— Ana, nu lăsa supărările să te schimbe. Familia e tot ce avem.

Dar ce fel de familie e asta? Una care te vânează ca pe o pradă? Care îți calcă amintirile în picioare pentru niște metri pătrați?

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu — sunt profesoară de limba română la un liceu din oraș — și mă întorceam într-o casă care nu-mi mai aparținea sufletește. Colegii mă întrebau dacă sunt bine. Le zâmbeam fals și schimbam subiectul.

Într-o zi, elevul meu preferat, Vlad, m-a întrebat:
— Doamna Ana, de ce sunteți mereu tristă?

Nu i-am răspuns atunci. Dar întrebarea lui m-a urmărit zile întregi. M-am gândit la ce ar spune mama dacă m-ar vedea acum: slabă, speriată, gata să renunț la tot ce au construit ai mei cu trudă.

Am decis să lupt. Am angajat un avocat — domnul Popescu, un bărbat blând cu ochi albaștri — și am început să pun ordine în acte. Am mers la notar, am participat la ședințe interminabile cu rudele. Fiecare întâlnire era o bătălie: acuze, lacrimi false, amenințări voalate.

Într-o zi, Mirela a izbucnit:
— Tu nici măcar nu știi cât ai! N-ai muncit pentru nimic din toate astea!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— Nici eu n-am cerut să rămân singură pe lume…

A tăcut. Pentru prima dată am văzut vinovăție în ochii ei.

Lunile au trecut greu. Am pierdut prieteni care nu au înțeles prin ce trec. Am câștigat respectul unor oameni pe care nici nu-i cunoșteam bine — vecinii care mă ajutau cu o vorbă bună sau elevii care îmi lăsau bilețele pe catedră: „Sunteți cea mai puternică!”

Într-o seară ploioasă de toamnă, stând singură în casa bunicii, am deschis un sertar vechi și am găsit o scrisoare de la mama: „Ana, nu lăsa niciodată lucrurile materiale să-ți fure sufletul.” Am plâns ore întregi. Atunci am înțeles că adevărata moștenire nu sunt casele sau banii, ci dragostea și puterea de a merge mai departe.

Acum încă lupt pentru liniștea mea. Rudele s-au mai potolit — poate au obosit sau poate au realizat că nu pot lua ceea ce nu li se cuvine. Dar rana rămâne.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă pentru niște ziduri reci? Merită să pierzi oameni pentru niște case? Sau ar trebui să învățăm să prețuim ceea ce contează cu adevărat?

Poate că răspunsul îl găsim împreună…