Căsuța de la marginea pădurii: O moștenire otrăvită

— Nu pot să cred, Sorina! Cum să-mi ceară cabana înapoi după tot ce am făcut aici? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soția mea. Era seară, iar focul din sobă trosnea încet, luminând pereții pe care îi vopsisem cu mâinile mele. Mirosea a lemn proaspăt și a ceai de tei, dar în sufletul meu era furtună.

Sorina m-a privit cu ochii umezi. — Vlad, știu că doare. Dar poate că nu e totul pierdut. Poate găsim o cale…

Am izbucnit în râs amar. — O cale? După ce am muncit trei veri la rând, după ce am băgat fiecare leu economisit în acoperișul ăsta? După ce am dormit pe jos, cu șoarecii alergând prin pereți? Acum, când totul arată ca o casă adevărată, când am pus ferestre noi și am făcut grădină, mă sună unchiul Gică și-mi spune că vrea cabana înapoi pentru fi-su, Dragoș. Cică „nu s-au gândit bine atunci”.

Sorina a tăcut. Copiii dormeau deja în camera mică, iar liniștea părea să apese peste noi ca o pătură grea. M-am ridicat și am privit pe geam spre pădurea întunecată. Îmi aminteam prima zi când am venit aici: cabana era o ruină, cu acoperișul găurit și ușa atârnată într-o balama. Unchiul Gică și mătușa Mariana ne-au dat cheile râzând: „Luați-o, măi copii! Noi nu mai avem ce face cu ea. Faceți ce vreți, nu ne mai deranjăm pe aici.”

Am crezut în vorbele lor. Am crezut că e un nou început pentru noi, după ce pierdusem apartamentul din oraș din cauza datoriilor. Am muncit cot la cot cu Sorina, am adus materiale cu căruța vecinului Vasile, am cerșit sfaturi de la meșterii din sat. Fiecare cui bătut în lemnul vechi era o promisiune că vom avea, în sfârșit, un loc al nostru.

— Vlad, poate ar trebui să vorbim cu ei. Să le explicăm cât am investit… Poate nu-și dau seama, a încercat Sorina să mă liniștească.

— Nu cred că le pasă. Pentru ei suntem doar niște fraieri care au renovat gratis casa pentru Dragoș. Știi bine că el n-a pus niciodată mâna pe nimic.

A doua zi dimineață, am primit vizita neașteptată a unchiului Gică. A venit cu Dragoș și cu mătușa Mariana. Au intrat fără să salute prea mult, privindu-se între ei complice.

— Vlad, hai să vorbim ca între oameni, a început unchiul Gică. Uite cum stă treaba: Dragoș vrea să se mute aici cu fata aia a lui. Noi ne-am gândit… e totuși casa noastră de familie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Dar mi-ați spus clar că nu vă mai trebuie! Am investit tot ce aveam aici!

Dragoș a ridicat din umeri, cu un zâmbet ironic: — Ce să facem dacă ne-am răzgândit? Oricum ai făcut-o mai frumoasă decât era vreodată.

Sorina a încercat să intervină: — Măcar să ne dați banii pe materiale și muncă!

Mătușa Mariana a dat ochii peste cap: — Hai să nu exagerăm! E casa noastră, Vlad. Voi ați stat aici fără chirie atâția ani.

Mi-am pierdut cumpătul. — Fără chirie? Am dormit iarna cu paltonul pe mine ca să nu înghețăm! Am pus fiecare leu aici! Dacă nu vă trebuia cabana atunci, de ce v-o doriți acum?

Unchiul Gică s-a uitat la mine rece: — E decizia noastră. Aveți două luni să vă mutați.

Au plecat lăsând în urmă tăcere și un gol imens. Sorina plângea încet, iar eu simțeam că totul se prăbușește peste mine. Copiii au apărut în ușă speriați.

— Tati, plecăm iar? a întrebat Ana, fetița noastră cea mică.

M-am prăbușit pe scaun și am luat-o în brațe. — Nu știu, puiule… Nu știu…

Zilele următoare au fost un coșmar. Vecinii au început să vorbească: „Ai auzit? Gică vrea să-i dea afară pe Vlad și Sorina!” Unii ne-au privit cu milă, alții cu răutate. Am încercat să găsesc o soluție legală, dar actele erau pe numele lor. Niciun contract scris, doar o promisiune spusă la un pahar de țuică.

Am mers la primar, la notar, la avocatul din sat. Toți mi-au spus același lucru: „Dacă nu aveți nimic scris, nu aveți drepturi.”

Într-o seară, l-am sunat pe tata la oraș. — Tată… nu știu ce să fac. M-au trădat… Iar el mi-a spus apăsat: — Vlad, oamenii arată cine sunt când e vorba de avere. Dar tu nu ești ca ei. Nu lăsa ura să te schimbe.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. Sufletul meu era plin de furie și neputință. M-am gândit să dau foc cabanei înainte să plecăm, dar Sorina m-a oprit: — Nu te coborî la nivelul lor! Noi suntem altfel.

În cele din urmă, am împachetat totul și am plecat din nou spre necunoscut. Copiii plângeau după grădina lor cu flori și după camera lor micuță dar caldă. Eu plângeam după visul meu spulberat.

Acum stau într-o garsonieră înghesuită din oraș și mă întreb: ce preț are încrederea într-o familie? Merită să mai crezi în promisiuni când totul se poate schimba peste noapte? Poate cineva să-ți ia acasă dacă ai pus suflet în ea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat până la capăt sau ați fi renunțat?