Cât valorează, de fapt, o mamă?

— Tu cât îi dai mamei tale pe lună? a întrebat brusc Irina, colega mea de birou, în timp ce răsfoia niște acte. M-am blocat cu mâna pe mouse, simțind cum mi se strânge stomacul. Niciodată nu mă gândisem la asta. Mama nu mi-a cerut niciodată nimic. Mereu a fost genul care „se descurcă”, care nu vrea să deranjeze pe nimeni. Dar întrebarea Irinei a plutit între noi ca un nor greu.

— Nu-i dau… adică… nu mi-a cerut niciodată, am bâiguit, simțind privirile colegelor ațintite asupra mea.

— Păi și cum se descurcă? Că pensia aia de stat e o glumă proastă, a continuat Irina, cu vocea ei tăioasă.

Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar în mintea mea, ceva s-a rupt. Seara, în drum spre casă, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă, ușor obosită, m-a făcut să mă simt mică. Am întrebat-o, printre altele, dacă are nevoie de ceva. A râs scurt:

— Ce să-mi trebuiască, mamă? Am tot ce-mi trebuie. Să fii tu bine, asta contează.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Mi-am amintit de copilărie, de cum mama făcea minuni din nimic: ciorba ei de perișoare dintr-un pumn de carne, hainele croite din resturi primite de la vecine, zâmbetul ei când îmi spunea că „suntem bogați pentru că ne avem unii pe alții”.

Dar acum eram adult. Aveam salariu, chirie, rate la bancă și o viață care părea mereu pe fugă. Mama rămăsese în orașul nostru mic din Moldova, într-un apartament vechi cu două camere. Tata murise acum șapte ani. Fratele meu, Cătălin, era plecat la Cluj și vorbea cu ea doar la sărbători.

În weekend am luat trenul spre casă. Pe drum, am privit pe geam și m-am întrebat când am devenit atât de străină de propria mea mamă. Când am decis că fiecare trebuie să-și poarte singur de grijă? Oare nu era doar un pretext ca să nu mă simt vinovată pentru distanța dintre noi?

Când am intrat în apartament, mama tocmai scotea plăcinte din cuptor. Mirosul m-a izbit ca o palmă peste față — acasă. M-a îmbrățișat strâns și mi-a spus că arăt obosită.

— Muncești prea mult, fata mea. Nu te mai gândi la mine, eu mă descurc.

Am încercat să deschid discuția despre bani.

— Mamă… tu chiar ai tot ce-ți trebuie? Cu pensia… te descurci?

A evitat privirea.

— E greu pentru toată lumea. Dar nu vreau să vă fiu povară.

M-am simțit rușinată. Oare chiar credea că ar fi o povară? Sau eu îi dădusem acest sentiment prin indiferența mea?

Seara, după ce am adormit pe canapeaua din sufragerie, am auzit-o vorbind la telefon cu mătușa Ileana:

— Nu vreau să-i spun fetei că nu-mi ajung banii. Are și ea destule pe cap…

M-am prefăcut că dorm. M-am simțit ca un copil egoist care a uitat cine l-a crescut.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, numărând niște bancnote mototolite. S-a speriat când m-a văzut.

— Ce faci acolo?

— Nimic… mă uitam câți bani mai am până la pensie.

Am izbucnit:

— De ce nu mi-ai spus niciodată că ți-e greu?

A oftat adânc.

— Pentru că așa am fost crescuți: să nu cerem ajutor. Să ne descurcăm singuri. Și-apoi… tu ai viața ta.

Am plâns amândouă în bucătăria aia mică, cu faianță crăpată și miros de cafea tare. Am vorbit ore întregi despre trecut: despre cum tata a pierdut banii la jocuri de noroc, despre nopțile când mama mergea la vecini să ceară zahăr sau făină ca să ne facă pachețel pentru școală. Despre rușinea de a cere ajutor și orgoliul care ne-a ținut mereu la distanță.

Când am plecat spre București, i-am lăsat pe masă un plic cu bani și o scrisoare în care i-am spus cât o iubesc și cât îmi pare rău că n-am fost mai prezentă.

Cătălin m-a sunat seara:

— Ce-ai făcut cu mama? Mi-a zis că a plâns toată ziua.

I-am povestit totul. A tăcut mult timp la telefon.

— Poate ar trebui să ne gândim mai serios la ea… Să facem cu rândul, să-i trimitem bani lunar sau să o aducem la noi…

Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem din nou frați. Că suntem o familie.

Acum îi trimit mamei bani lunar și vorbim aproape zilnic. Dar încă mă întreb: oare cât valorează o mamă? Cum putem repara anii în care am crezut că „fiecare trebuie să se descurce singur”? Și câți dintre noi nu facem aceeași greșeală — până când e prea târziu?