Cât valorează dragostea de mamă? Povestea mea despre prețul invizibil al grijii

— Tu chiar crezi că stau toată ziua acasă și nu fac nimic? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Maria, fetița noastră de patru ani, tocmai adormise după o criză de plâns, iar bucătăria era plină de vase nespălate și jucării împrăștiate peste tot.

Radu s-a uitat la mine surprins, cu o cană de ceai în mână. — Nu asta am zis, Ilinca. Doar că… știi și tu, e greu la serviciu, nu pot să le fac pe toate.

M-am așezat pe scaun, simțind cum oboseala din oase mă apasă mai tare decât orice cuvânt. De luni de zile mă simțeam invizibilă. Fiecare zi era la fel: trezit devreme, pregătit mic dejun, spălat copilul, dus la grădiniță, cumpărături, gătit, curățenie, joacă, povești, alinări. Și totuși, când Radu venea acasă, părea că nu vede nimic din toate astea.

— Dacă tot zici că nu e mare lucru ce fac eu aici, hai să facem un calcul, i-am spus brusc. Cât ai plăti pe cineva să stea cu Maria opt ore pe zi? Dar pentru gătit? Pentru curățenie? Pentru toate nopțile în care eu nu dorm ca să-i scad febra?

Radu a rămas mut. Nu se aștepta la asta. Nici eu nu mă așteptam să spun așa ceva. Dar simțeam că mă sufoc. În fiecare zi citeam pe Facebook povești despre mame perfecte, femei care reușesc să fie și gospodine, și iubite, și mame ideale. Eu nu mai eram nimic din toate astea. Eram doar obosită.

— Vrei să-ți dau bani? a întrebat el încet, aproape jignit.

— Da! Vreau să știu cât valorează munca mea! Vreau să simt că nu sunt doar un accesoriu în casa asta! am ridicat vocea fără să vreau.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a ridicat și a ieșit pe balcon. L-am auzit cum își aprinde o țigară. În mintea mea se derulau toate momentele în care am renunțat la mine pentru familie: jobul la care am renunțat când Maria era mică, prietenele pe care le-am pierdut pentru că nu mai aveam timp de ele, visurile mele de a termina facultatea de psihologie.

Mama mea mi-a spus mereu: „Femeia trebuie să țină casa.” Dar eu nu mai voiam să fiu doar femeia care ține casa. Voiam să fiu văzută. Să fiu apreciată.

A doua zi dimineață, Radu a plecat la serviciu fără să spună nimic. Am simțit un gol imens. M-am întrebat dacă am greșit cerând ceva atât de… material. Dar nu era vorba despre bani. Era vorba despre respect.

Seara, când s-a întors acasă, a venit direct la mine.

— Am vorbit azi cu Sorin la birou. Știi ce mi-a zis? Că soția lui primește bani de buzunar lunar. Că așa simte el că îi arată recunoștință.

L-am privit uimită.

— Ilinca… nu știu dacă banii rezolvă ceva. Dar ai dreptate. N-am văzut cât faci tu aici. M-am gândit mereu că e normal… că așa fac toate femeile.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam bani. Voiam să aud aceste cuvinte: „Ai dreptate.”

În zilele următoare am început să vorbim mai mult despre cum ne împărțim sarcinile. Radu a început să spele vasele seara și să o ducă el pe Maria la grădiniță când putea. Eu am început să-mi iau câteva ore libere pe săptămână pentru mine — la un ceai cu prietenele sau la bibliotecă.

Dar nu totul s-a rezolvat ca prin minune. Mama mea a aflat despre discuția noastră și m-a sunat furioasă:

— Cum poți să-i ceri bani bărbatului tău? Ce-o să zică lumea? O să creadă că ești întreținută!

— Mamă, nu e vorba despre bani! E vorba că vreau să fiu respectată!

— Respectul ți-l câștigi muncind, nu cerând bani!

— Dar eu muncesc! Zi și noapte! Doar că nimeni nu vede asta!

Discuția s-a terminat cu lacrimi și reproșuri. Am simțit că port pe umeri povara tuturor femeilor din familia mea — bunica mea care a crescut șase copii singură după război, mama mea care n-a avut niciodată timp pentru ea însăși.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am stat cu Radu pe canapea și am vorbit deschis:

— Știi ce doare cel mai tare? Că lumea încă vede grija pentru copii ca pe ceva firesc pentru femei. Ca și cum n-ar fi muncă adevărată.

Radu m-a luat de mână:

— Știu… dar hai să schimbăm noi ceva aici, în casa noastră.

Nu știu dacă am găsit soluția perfectă. Dar știu că am început să ne privim altfel — ca doi oameni care muncesc împreună pentru familia lor.

Mă întreb uneori: oare câte femei din România se simt ca mine? Câte au curajul să ceară recunoaștere pentru munca lor invizibilă? Poate că e timpul să vorbim mai deschis despre asta.