Catalizatorul divorțului părinților mei: O confesiune la douăzeci și doi de ani

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să vă aud certându-vă în fiecare seară! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în mijlocul sufrageriei noastre înguste din cartierul Titan. Mariana, mama mea, s-a oprit din strigat la Doru, tata, și m-a privit ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că exist. Tata a rămas cu mâna ridicată, gesticulând încă furios, dar cuvintele i s-au oprit în gât. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar mirosul de ciorbă uitată pe aragaz se amesteca cu tensiunea din aer.

Așa începe povestea mea. Aveam șaptesprezece ani și eram convinsă că pot schimba ceva. Crescusem între doi oameni care se iubeau cândva, dar care acum nu mai știau decât să se rănească reciproc. Certurile lor erau ca un fundal sonor constant: despre bani, despre cine nu a dus gunoiul, despre cine a uitat să plătească factura la gaze. Eu eram singura lor fată și simțeam că mă sufoc între ei.

În acea seară, după ce am țipat la ei, m-am închis în camera mea și am plâns până am adormit. A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Rebeca, nu mai pot. Nu mai pot trăi așa. Mă doare sufletul când te văd suferind din cauza noastră.

Am simțit o vină apăsătoare. Nu voiam să fiu motivul pentru care mama cedează. Dar nici nu mai puteam suporta atmosfera toxică din casă.

În zilele următoare, tata a început să doarmă pe canapea. Mama nu mai gătea pentru toți trei, ci doar pentru mine. Tensiunea era atât de groasă încât puteai să o tai cu cuțitul. Îmi doream să fug de acasă, dar nu aveam unde.

Într-o după-amiază, când tata era la serviciu, mama mi-a spus:

— Am vorbit cu o avocată. Cred că e mai bine să ne despărțim. Pentru tine. Pentru noi toți.

Am simțit cum mi se taie respirația. Eu? Eu eram motivul? Sau doar pretextul?

— Mamă, poate ar trebui să mai încercați… Poate mergeți la un consilier… Nu vreau să vă despărțiți din cauza mea!

— Rebeca, nu e vina ta. Noi suntem cei care am greșit. Dar tu meriți liniște.

Nu am crezut-o atunci. Și nici acum nu sunt sigură că a fost adevărul complet.

Când tata a aflat, a izbucnit:

— Asta vrei? Să plec? Să te las singură cu ea? Crezi că ți-e mai bine fără mine?

Nu știam ce să răspund. Îl iubeam pe tata, dar îl uram pentru felul în care o făcea pe mama să plângă. Îmi doream să fim o familie normală, ca ai colegei mele Simona, unde părinții găteau împreună și râdeau la masă.

Divorțul a venit repede. Mama a rămas cu apartamentul, tata s-a mutat la fratele lui în Militari. Eu făceam naveta între două case reci și străine. La început am crezut că va fi mai bine: nu mai erau certuri, nu mai erau țipete. Dar liniștea era apăsătoare.

La liceu mă prefăceam că totul e bine. Colegii mei aveau probleme cu temele sau cu băieții; eu aveam două case și niciuna nu era acasă. Mama s-a închis în muncă și nu mai vorbea decât despre facturi și rate. Tata mă suna rar și mă întreba dacă mi-e dor de el.

Într-o seară, după bacalaureat, l-am găsit pe tata plângând în mașină.

— Rebeca… eu n-am vrut să ajungem aici. Dar nici n-am știut cum să fac altfel.

Am simțit un nod în gât. Nici eu nu știam cum să fac altfel.

Au trecut cinci ani de atunci. Sunt studentă la Litere și încă mă întreb dacă am făcut bine când am intervenit atunci. Poate dacă tăceam, poate dacă îi lăsam să-și rezolve singuri problemele… Poate dacă nu urlam în acea seară…

Dar poate că nu era nimic de salvat. Poate că unele familii sunt menite să se destrame și copiii nu pot schimba nimic.

Acum îi văd rar împreună — doar la zilele mele de naștere sau la evenimente importante. Între ei e o politețe rece, ca între doi străini care au împărțit cândva același vis.

Uneori mă întreb: oare e vina mea? Oare copiii ar trebui să intervină sau să tacă atunci când părinții lor se distrug reciproc? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?